Ar putea suna paradoxal și pe alocuri, imoral, dacă am spune că tocmai economia subterană, aceea pe care instituțiile statului nu reușesc să o suprime și care se întinde și mai abitir pe toate nivelurile, ca o caracatiță, este soluţia de acoperire a găurilor din vistieria publică. Milioane de euro ar putea fi aduse la pușculița statului din averile adunate prin fărădelegile lumii care se învârte în jurul sferei crimei organizate.
Dar totul e să se vrea, pentru că ea, caracatița infracționalității organizate, fie că vorbim de proxenetism, droguri sau grupări specializate în mari furturi ori fraude economice, alimentează, într-un fel sau altul, puterea și pe cei care o deservesc. Ca să ajungă roadele fărădelegilor să slujească interesul public, nu ar fi o cale lungă și grea. E chiar legală și există pârghiile necesare punerii în aplicare. Scoaterea la licitație a bunurilor confiscate nu ar rebui să fie operă de artă, iar dacă s-ar aplica întocmai în ritmul în care instituțiile anti-mafia arestează tot felul de ”îmbogățiți”, nu există îndoială că vistieria statului s-ar rotunji simțitor și poate că măcar acele structuri menite să ne protejeze nu ar trebui să se mai plângă de diverse lipsuri. Din păcate, confiscarea și valorificarea reală, cu simț de răspundere, a bunurilor, fie că sunt mașini, case, bijuterii, obținute din exploatarea sub orice formă a unor persoane și cu consecințe indubitabil nefaste asupra societății, sub toate aspectele, nu se fac la adevăratul potențial.
De aceea, a ajuns la rang de știre națională faptul că mașina unui proxenet, provenit dintr-o familie de proxeneți, a fost ”vândută cu toba”. Nu marca mașinii sau valoarea ei, nici măcar ”reputația” fostului stăpân au ridicat această realizare la rang de ”mare eveniment”, ci pur și simplu faptul că o anumită instituție a statului s-a ținut cu dinții să facă un ban grămadă dintr-un lucru plătit cu suferința copilelor păcălite și exploatate de clanul gălățean. Un ban grămadă care, la un calcul sumar, ar acoperi, să zicem, alocațiile a peste 5.000 de copii, pe o lună de zile.
Ce ar fi dacă toți aceia care distrug vieți pentru propria bunăstare ar fi lăsați fără agoniseală? Dacă am vedea mai des astfel de ”știri” și dacă bunurile nu ar fi, dacă sunt într-adevăr valorificate, vândute la licitații aranjate pe sume convenabile, pentru privilegiați? Câștigul ar fi dublu. Și de imagine, și de încredere, dar mai ales de dreptate. Vorba unui bătrân interlop: ce e de haram de haram se duce! Dar măcar să fie cu folos pentru cei corecţi!
