Citeşti şi te cruceşti. O publicaţie de specialitate face un tur prin grădina statului român şi ajunge la concluzia că mare parte dintre proprietăţile acestuia nu au valoare. Nu, nu că ar fi distruse, inexistente sau uitate.
Doar Casa Poporului e cât lumea, de vin turiştii să se mire în faţa ei ca la urs, indiferent de cursa cu obstacole pe care o fac pentru asta pe drumurile româneşti. Şi totuşi, în documentele acestui stat, Casa Poporului are valoare zero lei.
Cum aşa? Simplu, statul face ce face şi îşi fură propria căciulă. Are proprietăţi care n-au mai fost reevaluate de pe vremea împuşcatului, altele înstrăinate pe te miri ce şi mai nimic, unele ascunse după valori simbolice şi aşa mai departe.
Nu vă încarc cu toate datele economice şi contabile care arată de ce Curtea de Conturi semnalează an de an aceste aberaţii şi nici ce beneficii ar putea avea un stat responsabil şi profesionist din cunoaşterea exactă a valorilor de care dispune şi, eventual, cum au făcut alţii mai normali la cap ca noi, din vânzarea la preţ de piaţă a unor active în aceste vremuri de criză.
Sunt exemple în Anglia, Franţa şi, mai nou, în Grecia. Noi, de două decenii, nu ne vindem ţara, o punem numai pe numele unora mai deştepţi, care ştiu ce şi cum să ia ca să le meargă bine. Însă, situaţia, hilară la urma urmei, pentru că e imposibil să nu te amuzi când auzi că un imobil precum Casa Vernescu din Bucureşti valorează 664 de lei, situaţia asta demonstrează nu doar nepăsare, ci şi prostie crasă.
Statul lasă valori de inventar mici sau inexistente ca să scape de impozite, fără să cunoască beneficiile amortizării. Adică statul face economii la plăţile către stat, dar nu îşi face socoteli cum ar putea să iasă în câştig folosindu-şi propriile legi.
Plus că toţi angajaţii care lucrează, folosesc, îngrijesc un astfel de bun, pe care îl ştiu al statului şi a cărui valoare modică o cunosc, sunt perfect motivaţi să îi doară exact în cot de el. Orice gestionar care răspunde de o clădire sau un teren cu o valoare măruntă va răspunde pentru prejudiciile aduse bunului în cauză la nivelul valorii lui.
Un necăjit care îşi vinde casa trebuie să dea bani buni pentru evaluator, dar statul nu vinde, nu întreţine şi nu se îngrijorează pentru active rămase la valoarea unei mese la restaurant. Ori acest stat nu e o entitate abstractă, o simplă definiţie, ci reprezintă totalitatea indivizilor plătiţi de noi pentru a răspunde pentru bunurile, câte au mai rămas, care ne aparţin tuturor.
Aţi auzit pe cineva să se plângă de subevaluarea acestor bunuri? Că este îngrijorat de degradarea în care au ajuns proprietăţile pe care, încă, le mai are statul român?
Ni se umple gura când vorbim de angajaţii de la stat, de bugetul de stat, de taxele la stat, fără să ştim prea bine cât din toate belele care vin din această direcţie se vor revărsa şi asupra noastră, însă habar nu avem, şi nimeni nu pare dispus să dea vreun raport periodic, despre averea noastră, a tuturor.
Exemplul de mai sus e doar unul dintre nenumăratele care tot vin în ultima vreme să demonstreze că aparatul de stat e ca o maşină veche, hârbuită, ce merge doar în virtutea inerţiei. Altoit cu mlădiţe politice crescute anapoda, lipsite de interes şi profesionalism, acest aparat haotic şi bizar va face mai devreme sau mai târziu explozie.
Dacă nu cumva acum, cu reducerile bizare, rezolvate prin artificii şi pile, cu plecări forţate la pensie şi scheme generate din birouri de demnitari obedienţi şi habarnişti este exact în pragul unei catastrofe.
