Credeţi sau nu, în România zâmbetul a început să devină unitate de măsură pentru starea de spirit naţională. Zâmbeşti? Înseamnă că nu trăieşti aici, poate că lucrezi în străinătate şi ai venit, ca tot stranierul, în august, la rude, pe care le saluţi, afişându-ţi dinţii proaspăt refăcuţi – evident la cabinetul stomatologic de aici, că în Italia costă…
Sau poate că zâmbeşti pentru că te gâdilă cineva, ori ai un zâmbet sardonic, provocat de necazul cine ştie cărui coleg care, uite unde era dreptatea!, deşi a fost recent promovat, tot a avut timp să ajungă acasă mai devreme, ca să îşi prindă soţia în pat cu şeful cel mare…
Potrivit unui studiu efectuat de către Institutul de cercetare a calităţii vieţii – uite că există şi aşa ceva! – românii zâmbesc din ce în ce mai puţin.
Trei sferturi dintre cei intervievaţi reprezintă românii care consideră că nu mai au nici un motiv pentru care să se bucure şi cu atât mai puţin, să îşi exprime starea de fericire. De fapt, starea de fericire devine, pentru acest eşantion, un lucru atât de rar, încât îl putem clasifica „pe cale de dispariţie”.
Că suntem tot mai trişti, este evident. Cum la fel de clar este şi motivul pentru care ne simţim aşa. Nivelul nostru de trai scade pe zi ce trece.
Asta nu înseamnă că banii ni se scurg printre degete fără să înţelegem ceva din ei – nu că acest lucru nu s-ar întâmpla! – şi nu vorbim nici despre faptul că nu ne permitem nici măcar să mai visăm la excursii exotice sau cumpărături de „categoria grea” – gen mobilă, electrocasnice sau, vai!, ce oroare!, maşină nouă – ci vorbim despre faptul că gradul nostru de optimism scade pe zi ce trece. Iar pentru acest lucru, parcă toată lumea se sileşte. Ca să ne scadă nouă gradul de optimism.
Toţi pun mâna: guvernul care dă legi de te ia durerea de cap şi te face să nu îţi mai doreşti vreodată să fii plătit decât „la negru”; primăria, căreia nu îi pasă de nimeni şi lasă străzile cu gropi pe ele, până când se umplu cu… piesele auto, băncile, care îţi oferă credite care mai de care mai înrobitoare, toţi, fără discriminare, parcă s-au vorbit să ne facă viaţa cât mai grea.
Oricât aş încerca, nu pot să nu pomenesc şi de tragedia de la Giuleşti, o dramă la care, la fel, au concurat tot felul de cauze: lipsa de atenţie a conducerii unităţii, sistemul ticăloşit, subfinanţarea…
La toate acestea se adaugă lipsa de reacţie a politicienilor care, tocmai acum, când ar avea ocazia să îşi demonstreze utilitatea, s-au ascuns după birouri, dosare şi laptopuri.
Nimeni nu vrea, nu poate (sau şi una şi alta) să ne ajute. Iar mesajul, venit de foarte de sus, din vârful ţării, este simplu: nu îţi convine în România, ridică-ţi… cartea de muncă şi umblă… în altă ţară!
Ei, ce, v-aţi întristat şi mai tare? Ce vă costă să zâmbiţi? Pardon, reformulez: cât vă costă să zâmbiţi?
