„Albul neatins al omătului proaspăt, florile de ger desenate pe geamuri, scârţâitul nămeţilor sub tălpile bocancilor, oamenii de zăpadă ridicaţi prin grădinile de bloc, copii îmbujoraţi râzând din săniuţele trase grăbit de tătici sau bunici, bulgăreala din curtea şcolii, trotuarele transformate în derdeluş sau pistă de patinaj viteză, gerul aspru al Bobotezei, ţurţurii de pe la streşini gustaţi ca adevărate delicatese… Unde-s iernile de altădată?...”, îmi tot dădeau ghiont gândurile, miercuri seară, când transportul cu tramvaie îngheţase pe Oţelarilor… din cauza condiţiilor meteo. La minus vreun grad, două, înghețaseră picurii de ploaie pe firul de contact şi lăsaseră tramvaiele să facă trenuleţul pe şinele goale.
„Pe bune?! Unde ţi-s iernile de altădată?”, s-a răstit la mine un gând răzvrătit. „Te pomeneşti că ţi s-a făcut de «iadul alb». De drumuri înfundate, de oameni rupţi de lume şi pierduţi în nămeţi, de trenuri blocate în câmp, de ambulanţe salvate din omăt cu tractorul, şi de veşnicele platitudini «iarna-şi intră în drepturi” ori «îşi face de cap”, m-a luat la rost gândul revoltat. Ia de citeşte «Iarna pe uliţă», ori ascultă de vreo două ori «Hai afară la zăpadă!» şi îţi trece”, m-a sfătuit gândul posac.
Ce-i drept, avea dreptate. Fiind născută vara, în copilărie îmi doream ca iarna să ţină din Ajunul Crăciunului până la Bobotează. Şi de restul, să dea cu primăvară, vară şi toamnă. E drept, pe vremea copilăriei mele anotimpurile erau patru la număr. Iar de nevolnici în lupta cu „stihiile”… parcă ne descurcam, totuşi, mai bine ca acum. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar arăta oraşul sau judeţul la o ninsoare adevărată de trei zile, ori la un ger de minus 20 de grade, nu minus cinci.
Bine, între noi fie vorba, cine să mai ningă? Că ne-au mai rămas doar două anotimpuri: seceta din sezonul cald şi seceta din sezonul rece. Despre ce „ierni de altădată” să mai vorbesc? Şi staţi liniştiţi, n-o să încep precum Greta Thunberg „Cum îndrăzniţi?...”
Doar constat amar că nici anotimpurile nu mai sunt ce erau odată. Aşa cum nici noi, oamenii în genere, ori noi, gălăţenii, nu mai suntem cei care ştiam să fim. Unde-s gălăţenii care ştiau să lupte pentru oraşul lor? Care-i duceau cu onoare (re)numele mai departe? Gălăţenii în stare să iasă în stradă pentru Justiţie, pentru Sănătate, pentru Educaţie… Pentru viitorul lor.
Unde să fie? Unde-s şi iernile de altădată, acolo-s şi gălăţenii de atunci. Pe alte meleaguri sau în alte lumi...