Multe dintre întâmplările despre care scriem se petrec nu doar în viaţa gălăţenilor, ci şi în casa lor. Că este vorba despre apă, gaze, lucrări de reparaţii, preţul întreţinerii sau conflicte cu vecinii, foarte multe din subiectele noastre sunt generate de traiul în comun, în imobilele urâte şi numeroase cu care ne-a blagoslovit comunismul.
Unii au reuşit să fugă din cutiile de chibrituri, alţii mulţumesc cerului că mai au un acoperiş, indiferent de etaj, deasupra capului. Dar cei mai mulţi gălăţeni s-au obişnuit cu apartamentele şi problemele lor ca ţiganul cu scânteia. Dovadă că mai există oameni care fac credite, încearcă să obţină aprobări pentru prima casă şi se refugiază tot într-o locuinţă la bloc.
Ce este blocul şi cum se percepe el în noua economie de piaţă? Ar trebui să putem lua imobilul ca pe un tot unitar, cu individualitate proprie, doar avem asociaţii de proprietari şi folosinţa comună a bunurilor pentru cei care populează fiecare centimetru al clădirii în parte.
Însă proprietarii, luaţi separat, sunt individualităţi complicate şi omeneşte diferite, aşa că traiul în comun nu mai este ce era odată. Intervine o nouă dimensiune, cea a proprietăţii private, pe care românul o înţelege ca pe un drept năucitor de permisiv.
Poţi dărâma ce vrei, cânta când îţi este inima veselă, scoate pe palier ce îţi prisoseşte sau ocupa spaţii comune cu dreptul primului venit. Şi asta în condiţiile în care fiecare dintre proprietarii unui bloc cu mai multe etaje este de fapt stăpân numai şi numai pe aerul dintre pereţi. Plafonul e comun cu vecinul de sus, podeaua cu cel de jos iar pereţii se împart cu ceilalţi locatari de pe palier.
Aerul din apartament ne aparţine. Pentru el vom şi plăti asigurări obligatorii, care nu ne vor ajuta cu nimic. În caz de cutremur, eu cad cu tot cu etajul nouă, aşa că asigurarea mea nu face nici cât o ceapă degerată, ar trebui asigurat blocul întreg ca imobil, dar asta e altă prostie în lungul şir al celor gândite de dragii noştri guvernanţi.
Vroiam să spun doar că atâta vreme cât, la bloc, aproape tot ce avem este comun, şi răspunderea pentru ceea ce facem în spaţiul de aer personal ar trebui să fie la fel. Însă lipsa de civilizaţie şi sălbăticia care se lăţeşte ca o pată de petrol asupra vieţii noastre cotidiene fac blocurile nişte investiţii de-a dreptul periculoase.
Vecinul de sus are scurgerea stricată, dar şi-a pus gresie şi nu vrea să spargă, aşa că celui de jos îi cade tavanul în cap. Sau un bătrân bolnav şi singur moare în casă, infectând locul, dacă nu cumva, în lipsa supravegherii, uită gazul deschis şi produce o explozie.
Locatari necivilizaţi aruncă gunoiul pe geam, tineri în trecere îşi fac nevoile în lift, sau proprietari plecaţi la muncă în străinătate uită să-şi plătească dările şi toată scara are apa tăiată.
Exemplele sunt atât de multe încât s-ar putea scrie o carte despre blocuri şi apartamente, oameni şi scări, uscătoare şi lifturi, uşi şi grădini etc. Viaţa la bloc e o poveste. Numai că aceeaşi poveste, uneori cu aceiaşi oameni, se scria cândva cu vecinii care îşi împrumutau ulei şi făină, cu statul la coadă la lapte prin rotaţie, cu pruncii duşi la şcoală de un părinte şi aduşi de vecinul de palier.
Acum, după atâtea articole de scandal şi plimbări pe la tribunale, după exemple de neam prostie şi ignoranţă în ditamai vilele, şi locatarului de la bloc i se pare că poate trăi singur, ignorându-şi până la obrăznicie vecinii.
Fals! În aerul rarefiat al fiecărui apartament vin valuri de mirosuri din preajmă, se aud vocile ridicate de alături, iar dincolo de uşa mereu închisă e o întreagă comunitate care îşi cere drepturile.
