Ar trebui să mă amuze revolta intelectualilor care mai an îşi aruncau ocheade cu preşedintele şi reprezentanţii partidului său pe la întâlniri oficiale. La urma urmei, nu e puţin lucru să fii apărător declarat al lui Traian Băsescu sau consilier al nu ştiu cărui ministru şi să te trezeşti într-o dimineaţă lovit sub centură de obiectul adulaţiei tale.
Numai când românul primeşte una la gioale, să mă scuzaţi, simte realitatea pe propria sa piele. Altfel, se îmbată singur cu apă rece şi zice că e fericit şi vesel.
Acum, floarea intelectualităţii cu drepturi de autor şi-a adus aminte că e umilită prin aşezarea la coadă. Nici ziariştii care le căutau meritele cu lumânarea preşedintelui şi prim-ministrului nu stau cuminţi în banca lor, să crape puţin de ruşine că, după ce şi-au dat poalele peste cap de admiraţie, se trezesc trataţi la grămadă împreună cu duşmanii poporului. Aripa presei care destabilizează statul stă, în sfârşit, laolaltă cu aripa care îl serveşte, spre fericirea întregului popor.
Domnii intelectuali pedelişti, care au acum gura cât şura, ridică totuşi mâna în consens cu întregul partid când e vorba despre vot, chiar dacă sunt îngrijoraţi nevoie mare de umilinţa de a sta la coadă la dat leul. Nimeni n-a zis nici pâs când s-au restructurat teatrele prin ţară, când au dispărut instituţii muzeale, când actori sau intelectuali de marcă au fost scoşi la pensie ca nişte măsele stricate.
Bine că s-a reuşit salvarea funcţionarilor, a poliţiştilor comunitari şi a şoferilor care plimbă aleşii şi numiţii. Doar oameni sunt şi ei şi e firesc să binemerite de la guvern şi administraţii locale mai mult decât creatorii de te miri ce şi mai nimic.
Ce contează cărţile, articolele, cântecele, piesele de teatru sau expoziţiile, fără ele putem trăi, fără SRI nema.
Convinşi că au fost exceptaţi de la ascultatul telefoanelor şi plimbările la DNA, intelectualii intraţi în politică s-au considerat deasupra muritorilor de rând. Şi-au făcut singuri statui dezvelite în prezenţa şefului statului, fericiţi că acesta a căpătat gust de lectură frunzărindu-le opera.
Şi, deodată, surpriză, instigarea la ură şi aplecarea către umilinţă îi include şi pe dumnealor, fără discriminare, că doar trăim într-un stat de drept. Ce ţi-e şi cu democraţia asta, e mai multă libertate şi îngăduinţă fiscală pentru manelişti decât pentru romancieri sau plasticieni!
Intelectualii care nu s-au simţit jigniţi când şeful statului jongla cu procentele românilor amatori de manele şi făcea dintr-o jurnalistă ţigancă împuţită se văd acum puşi în rând cu tagma tuturor suferitorilor de pe urma acestei aberante guvernări.
Tristă soartă, nedrept destin! Dacă nici pupin… nu mai rentează în România, cum să se mai afirme omul cu carte pentru a avea şi el, vorba strămoşească, parte?
