Da, la teatru, nu la cinema! Știu, o să-mi spuneți că în foaierul Dramaticului sau al Naționalului de Operă și Operetă nu se vinde nici popcorn, nici nachos. Har Domnului că nu! Dar la Sindicate, mă rog, Cinema „Ioan Manole”, da! Și nu doar la proiecții, ci nonstop, inclusiv la spectacole de teatru și concerte. Iar plătitorii de bilet – pentru că nu-și merită numele de spectatori – n-au nici cea mai mică reținere să intre în sală cu punga mare de floricele ori cu platoul de nachos. În fond, de aia au plătit bilet - și încă unul destul de scump - ca să se simtă bine! Mai rămâne doar să-și lepede încălțările, să-și urce picioarele sus, pe marginea spătarului din față - păcat că scaunele nu-s la fel de confortabile precum la mall…- și să ronțăie cu poftă.
Aș vrea să exagerez, dar e crudul adevăr. La cel mai recent spectacol la care am avut privilegiul să asist, m-am alăturat unui spectator care încerca să convingă o „doamnă” că n-are voie să intre în sală cu nachos. Totul se întâmpla sub privirile plasatoarelor, pe care nu le interesa decât să ai bilet. Iar „doamna”, ofuscată, riposta nedumerită: „Cum adică n-are voie cu nachos în sală?!”. „E TEATRU, doamnă! Deranjați și actorii, și spectatorii!”. Cu o figură acrită, s-a oțărât la mine: „Am înțeles, le las aici!”, apoi a strigat către grupul care o însoțea: „Nu mai stați la coadă la nachos, că n-avem voie!”.
Practic, câteva persoane, pe același rând, ar fi grojdit nestingherite nachos și floricele, în timp ce pe scenă actori geniali – Maia Morgenstern, Carmen Tănase, Virginia Rogin, Adriana Trandafir, Tudor Istodor, Ionuț Ciocia (ca să dau doar câteva nume din distribuție) – jucau „Gaițele” de Alexandru Kirițescu. Și ce s-ar fi potrivit mai mult cu sinuciderea tulburătoare a iubitei lui chef Scărlătescu – actrița Doina Teodoru o juca pe Margareta – decât un fâsâit agitat de cola desfăcută? Mergea și un semnal de mesaj ori chiar un apel telefonic, dar așa s-a nimerit. Pentru că, se știe, implorarea spectatorilor să-și închidă telefoanele mobile e un moft de care țin seama doar fraierii.
Revenind la doamna cu nachos, a fost răzbunată. Pe rândul din spatele meu, un cuplu a clefăit floricele de porumb până să-nceapă spectacolul. În fond, la 160 de lei biletul, aveau dreptul, nu-i așa?!
Nu, n-aș spune că aici e vorba musai de nesimțire. Nesimțire e atunci când te apuci să dai replici din sală, personajelor de pe scenă, pentru că ți se pare că ești mai inspirat decât scenaristul, căruia nu i-a trecut prin cap să facă spectacolul interactiv. La popcorn și nachos cred că, mai degrabă, e vorba despre neștiință. De lipsa acută de educație cu privire la modul în care trebuie să te comporți din momentul în care treci pragul unei instituții de cultură. Să știi să respecți actul artistic și pe artistul care ți se dăruiește o oră, două sau trei cât durează spectacolul. Și dacă toate acestea îți sunt străine, atunci nu-ți mai rămâne decât o alegere: de care popcorn ronțăi la teatru?
