Una dintre imaginile de referință ale cinematografiei românești este celebra scenă a „fonciirei” din „Moromeții”. Interpretat de inegalabilul Victor Rebengiuc, Ilie Moromete, la intrarea perceptorilor în curte, se preface ocupat, își termină în liniște aparentele treburi și se îndreaptă spre grădină, fără a-i lua în seamă pe cei doi așezați deja pe prispă. Ignorându-i cu desăvârșire pe agenții fiscali, Moromete reușește, cu inteligență, să-i enerveze. Tocmai în momentul în care aceștia se înfurie, el pare că-i observă, întorcându-se și răspunzându-le într-un târziu, scurt și liniștit: „N-am”.
Este, de fapt, atitudinea dintotdeauna ușor resemnată a țăranului și agricultorului român, asaltat din toate părțile de dări, sau, mai nou, de inputuri scumpe, redevenţe, taxe, impozite, de nepăsarea și abordarea insensibilă a autorităților. De data asta, însă, protestele de la început de aprilie ar trebui să dea de gândit.
În plus, pe fondul răbufnirii fermierilor, trebuie spus că anul trecut România a înregistrat un deficit comercial cu produse agroalimentare în valoare de 1,28 miliarde de euro, cu 117% mai mare decât în 2021, potrivit datelor INS. Cu importuri de 13,2 miliarde de euro și exporturi de 11,9 miliarde de euro, țara noastră reușește în foarte mică măsură să satisfacă nevoile interne de carne și preparate din carne, fructe și lactate, ce să mai vorbim de pește și preparate din pește... Situația este similară cu cea din anii precedenți, însă deficitele se adâncesc, iar, prin simpla înfățișare a acestor cifre, ne dorim să conștientizăm imaginea reală a agriculturii românești.
Obligați să respecte toate normele europene, supuși inflației, secetei, mai nou afluxului de cereale din Ucraina, tranzacționate de samsari pe teritoriul național, fermierii au cam ajuns la fundul sacului și nu prea au cu ce să achite „fonciirile” care vin grămadă peste ei. Zona de subvenții nu este întotdeauna corelată cu posibilitățile și nevoile reale ale zootehniei, sau cu cele din sectorul vegetal, apicultura „bâzâie” în gol, iar piscicultura a fost aproape eliminată din priorități. Mai are rost, oare, să vorbim de spațiile de depozitare, sau de lipsa capacităților de procesare în industria alimentară?
Așa că nu mai are rost să ne mirăm când cumpărăm sfeclă roșie ambalată în Spania, crapi de acvacultură din Ungaria, sau chiar castraveți de la Matca, plimbați prin Polonia și readuși în supermarketuri. După doi ani din ultimii trei agricoli marcați de secetă devastatoare, agricultura românească dă semne de colaps și nu poate spune liniștită: „N-am”.
