De vreo două decenii, pare că ocupaţia de bază a românilor este campania electorală. Suntem majoritar rupţi în fund, cad casele pe noi, n-am vândut ţara, am dat-o la ai noştri pe te miri ce şi mai nimic, am înlocuit industria cu chinezăriile unui comerţ de tarabă şi câte altele, însă după „deranjul” din 1989 nu ne-am săturat de politică şi pace.
Cel puţin aşa se vede din avionul celor intraţi prin toate mijloacele în politică. Şi care au făcut din perpetua campania electorală un scop în sine. Că doar zoon politikon suntem cu toţii de la Aristotel încoace şi asta ne obligă să stăm cu gura căscată la fiecare ales cu carnet şi siglă în buzunar, să-l ascultăm cum vorbeşte de lupta continuă pentru obţinerea sau păstrarea puterii.
Politicienii, mulţi ca lăcustele în anii din urmă, s-au ocupat aşadar în primul rând de campanie şi nu oricum, ci conform ultimelor trenduri mondiale. N-avem pâine pe masă, dar plătim la greu consultanţi străini să ne dea lecţii pentru alegeri.
Suntem restanţi la întreţinere, dar aruncăm cu banii pe fereastră pentru mutrele multicolore ale candidaţilor spânzuraţi în ferestre, pe străzi, pe garduri.
Gem cutiile poştale de pliante cu promisiuni, zbârnâie telefoanele cu întrebări decisive în sondaje, dar noi n-avem bani de pensii şi salarii. În loc de medicamente, le dăm bătrânilor şepcuţe şi găleţi.
Ţara e mereu între râs şi plâns. Ba se pune de-o chindie electorală prin cine ştie ce colţ, ba de-o grevă la poarta închisă a Cotroceniului. Cine urcă la cârmă strânge dovezi de folosit contra opoziţiei. Şi pune deoparte bani pentru campanie. Cine pierde puterea face campanie patru ani ca să nu-l uite electoratul.
Nimeni nu se mai ocupă de altceva în ţara asta decât de sondaje de opinie, declaraţii la televizor şi bătălii politice. Toate, contrar aparenţelor, costă de rup. Şi se fac pe banii contribuabililor, care nu sunt toţi nici membri de partid, nici îndrăgostiţi de politică.
Mai există în România şi un număr însemnat de oameni care vor doar să muncească în tihnă, dacă au unde, să-şi vadă de sănătatea şi necazurile lor, să-şi crească pruncii şi să mai poată spera că aceştia vor avea un viitor la ei acasă.
Culmea, dar acestor oameni, oricât ar părea de incredibil, le fug privirile pe lângă bannerele cu vipuri politice, tot ei schimbă canalul când îi văd pe politicieni pe sticlă şi, în afară de Raed Arafat şi SMURD-ul lui, şi de pompierii gata să sară în orice condiţii, nu mai acordă încredere nici uneia dintre instituţiile care se tot înghesuie să-i salveze de la dezastru.
Dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă la mitingurile din aceste zile, citiţi ce scrie pe pancarte şi ascultaţi ce spuneau ieri cadrele didactice venite din toate colţurile ţării pentru a manifesta la Bucureşti.
Faptul că politicienii, nici nu mai contează cât de blonzi sau bruneţi sunt, anunţă deja că au intrat în campanie electorală, când belele crizei sunt pe noi cât casa şi iarna vrajbei şi sărăciei noastre bate la uşa populaţiei, este încă o dovadă a imaturităţii clasei politice româneşti.
Vorba cuiva care nu şi-a pierdut încă simţul umorului, parcă le-a pus cineva politicienilor un cip şi acţionează toţii la fel, mecanic, fără legătură cu realitatea. Fac şi desfac guverne repetitive, mereu aceleaşi, alcătuiesc cabinete din umbră, se ceartă şi dau vina unii pe alţii şi toţi pe greaua moştenire şi, mai nou, intră în campanie cu doi ani înainte.
Uitând că politica este şi ea o ştiinţă şi anume cea de guvernare a unui stat şi nu se face numai în campanie şi nu doar după urechea şi interesul personal.
Ţara asta arde de vreo două decenii la foc mocnit şi babele politice de orice vârstă se tot piaptănă în faţa oglinzii admirându-şi preţioasele făpturi.
