E o reclamă cu noua tehnologie care ne-a umplut viaţa. Un personaj simpatic îi arată soţiei ziarul pe telefonul mobil, mulţumit că îi poate oferi acesteia ştirile la zi pe ecranul micuţ. Dar consoarta avea nevoie de jurnal pentru cu totul alte motive. Aşa că îi recomandă să cureţe el cartofi pe ziarul electronic.
Dincolo de situaţia hilară şi de aşteptările diferite ale celor doi, problema despărţirii de cultura scrisă este una reală şi cât se poate de serioasă. Şi nu ne priveşte doar pe noi, românii, gata oricând să înlocuim o ofertă cu alta, numai să ieşim cumva în câştig.
Pe principiul acesta am înlocuit multe dintre lucrurile care ne reprezentau şi am împrumutat soluţii din afară, doar pentru că sunt mai moderne şi funcţionează la alţii. Numai că aceşti alţii n-au ars etapele, le-au parcurs firesc, pregătindu-şi societăţile în care trăiesc pentru schimbare.
Şi cartea sau ziarul fac parte din acest proces pe cât de îndelungat, pe atât de dificil. Gutenberg n-a murit în ţările civilizate, mai mult, s-a dezvoltat atât de frumos încât cartea a devenit un obiect de artă. Ziarele nu sunt numai proiecţia lor pe internet, ci legătura mirosind a cerneală cu realitatea comunităţii locale.
Un membru al acesteia este abonat la jurnal pentru că lectura lui este un act de informaţie obligatorie în sensul participării la viaţa comună. Însă nu vreau să fiu acuzată de partizanat. Din fericire, „Viaţa liberă” se bucură de susţinerea gălăţenilor şi are un loc stabil în această comunitate.
Reclama despre care vorbeam mi-a amintit însă despre obiceiul comun al gospodinei de a folosi jurnalul, existent în orice casă, ca suport al îndeletnicirilor casnice. Şi despre poveştile citite copiilor la ora culcării, despre masa dimineaţa în familie şi paginile ziarului trecute dintr-o mână în alta, despre cozile la librării pentru a cumpăra carte şi harta României ţinută la loc de cinste pe peretele din camera elevului.
Am încă proaspete amintiri cu carnetul de note, cu o colecţie care se numea Biblioteca şcolarului şi cu bananele învelite în hârtie de ziar. Toate, aproape de-a valma, au fost abandonate.
La culcare, copii se uită la desene animate, bibliotecile sunt o înşiruire de titluri alese de un editor de ziare care vinde şi cărţi, la ciclul primar nu se mai pun note şi până şi cartofii sunt cumpăraţi gata curăţaţi şi tăiaţi. O să mă acuzaţi de nostalgie.
Dar zacusca e mai bună când e făcută în casă, poveştile sunt mai potrivite pentru stimularea imaginaţiei când sunt citite şi ziarul de dimineaţă e proaspăt şi real când miroase a cerneală. Ne plângem că nu mai citesc copiii.
Dar noi, noi cât şi când mai citim? Bolnavi de politică şi nebuni după filme cu bătaie, îngrijoraţi că nu vom avea bani pentru căldură şi nesiguri pentru viitorul locului de muncă, câţi dintre noi se mai bucură de toamnă punând mâna pe mere şi struguri, nu ca să le mănânce, ci ca să le culeagă.
Pe undeva, despărţirea asta rapidă de tot ce ne reprezenta, ne făcea speciali, este ca amputarea unor suflete. Începem să semănăm cu supermarketurile. Suntem eficienţi, grăbiţi şi lipsiţi de istorie. Putem deveni cetăţenii lumii, putem învăţa să fim europeni, dar uităm din ce în ce mai mult cum să fim români.
Tata punea varză la murat, făcea vin şi ţuică şi nimeni nu ştia mai bine decât el cum se pregăteşte pastrama. Şi avea un cult pentru cuvântul scris. Câţi mai sunt ca el? Aici pe pământ, pentru că în Ceruri sunt sigură că s-au adunat deja o grămadă.
