Subiectul poluării ungureşti a apei din Dunăre ţine de zile bune primul loc în bursa zvonurilor gălăţene. De peste tot, oamenii sună şi ne întreabă dacă nu avem, măcar neoficial, confirmări despre faptul că unda otrăvită a ajuns şi la noi, că apa nu poate fi folosită pentru băut sau măcar pentru spălat, că autorităţile ne ascund acest lucru.
Nu, nu avem. Unii ne şi înjură apăsat că dăm crezare asigurărilor liniştitoare ale celor abilitaţi să răspundă unor întrebări justificate ale oamenilor. Şi, într-un fel, au dreptate.
E greu, la nivelul logicii simple, să crezi că o catastrofă ecologică ca aceea din Ungaria se disipează natural pe măsură ce Dunărea merge la vale, fără nici un fel de consecinţe, dacă nu la nivelul apei care ne curge la robinet, măcar la nivelul faunei şi florei fluviului.
Şi totuşi, nici o organizaţie ecologică nu pare cu adevărat neliniştită. Iar autorităţile, centrale şi locale, dau asigurări zilnice şi ferme asupra lipsei oricărui pericol. Lucru pe care noi, cei din presă, suntem obligaţi să-l redăm ca atare.
Nu putem scrie ceva încadrat la bursa zvonurilor, în loc să cităm ceea ce declară, bănuim, pe bază de date ştiinţifice, specialiştii şi autorităţile. Am fi acuzaţi de lipsă de profesionalism şi crearea de panică în rândul populaţiei.
Dar nişte întrebări tot putem să ne punem. Analizele care pot demonstra că apa nu are (sau are?) cantităţi nepermise din anumite substanţe periculoase trebuie citite de cei specializaţi în domeniu, nu de aleşii care le ştiu (vorbă să fie) pe toate.
Şi explicate, pe înţelesul tuturor, prin comparaţie cu altele făcute înainte de dezastru. Dar, la Bucureşti, acolo de unde ar trebui să vină în primul rând informaţiile, n-a ieşit nimeni zilnic să informeze asupra monitorizării apei.
Roberta Anastase, Vântu şi finanţările portocalii au fost mai tari decât problemele de pe cursul Dunării. Printre sursele noastre din Galaţi, de la laboratoarele de specialitate umblă mai mult zvonuri decât certitudini.
Oamenii se tem pentru post, salariu, avansare şi refuză să vorbească. Poate nici nu au nimic de spus, poate totul este normal, dar se poate presupune şi că, dacă ar avea, n-ar îndrăzni să deschidă gura.
Neîncrederea populaţiei în autorităţi e atât de mare încât asigurările acestora sunt ignorate, iar zvonistica alimentată de frică e atât de răspândită încât ia proporţii de cataclism.
De-a lungul timpului, Dunărea, considerată prin mai toate ţările pe unde trece un soi de toaletă publică a Europei, a primit cadou o grămadă de alte chestii mizerabile, deversate ani la rând şi, în România, nimeni nu a declarat că apa pentru populaţie nu e potabilă.
În schimb, reprezentanţii noştri au participat la simpozioane şi vizite, au alcătuit strategii şi au făcut proiecte şi aniversări pentru fluviu. Dar pe la Galaţi nu mai trec vapoare. Cum să-i mai creadă oamenii?
Şi, mai ales, gălăţenii care, de ani de zile, constată că aerul oraşului e vai de el, în timp ce li se dau asigurări că respiră… bine. Îngrijorarea lor este justificată.
De neexplicat este faptul că autorităţile o consideră minoră. Chiar dacă nu au nici un motiv de panică, chiar dacă sunt siguri că nimic nu ne otrăveşte, tot ar fi trebuit să facă singuri şi constant o informare pe această temă, nu să aştepte ca panica să fie gestionată de mass-media.
Însă, într-o lume în care monitorizarea telefoanelor unui potentat slobod la gură ca un golan minor de cartier consumă mai mulţi bani decât efortul de a te asigura că sănătatea populaţiei nu este pusă în pericol nu ne putem aştepta la altceva decât ceea ce primim.
Adică discursuri susţinute mai curând cu argumentele funcţiei decât cu cele ale ştiinţei. Le credeţi, bine, nu le credeţi, ghinion!
