Sunt ani buni de când noţiunea de luptă sindicală în România şi-a diluat sensul. Ultimele proteste, fie că vorbim aici despre poliţişti sau profesori, fie că aducem în discuţie protestul celor de la Finanţe, sau amintim pichetările cu repetiţie ale celor care reprezintă confederaţiile sindicale, nu reuşesc să impresioneze pe nimeni.
Nu că s-ar fi aşteptat cineva ca premierul Boc, renumit pentru cât de bun încasator este, să plece urechea şi să fie capabil de o reacţie.
Cel mai clar protest (chiar dacă este ignorat de către guvernanţi), care a reuşit să impresioneze întreaga Românie este cel al unei profesoare din Caracal, care a intrat de zile bune în greva foamei.
Decizia profesoarei are un mesaj simplu şi dramatic, deloc zgomotos, pe care ar trebui să îl înţeleagă până şi elevii pe care i-a lăsat corigenţi: niciun om nu poate trăi normal în condiţiile pe care le impune actualul guvern.
Ea doreşte să atragă atenţia asupra faptului că roadele deciziilor strâmbe ale guvernanţilor distrug oricum vieţi. Este o chestiune de timp dacă răul se petrece ceva mai lent, aşteptând o leafă mizerabilă care nu ajunge nici măcar pentru plata facturilor la curent şi apă, sau mai rapid, pe un pat de spital, cu o perfuzie în braţ.
Vorbim, iată, despre un adevăr crunt, despre o decizie a unui singur om care înseamnă mai mult decât sute de acţiuni de stradă la care participă mii de oameni dezorientaţi şi manipulaţi cu nepricepere. În această situaţie, cine mai crede că mişcările sindicale pot avea vreun rezultat clar şi eficient?
Probabil că nici măcar protestatarii care vin să înjure guvernul în cadru organizat nu se aşteaptă la o victorie sindicală, ci fac lucrul ăsta doar aşa, ca pe un exerciţiu de defulare a propriilor frustrări şi tensiuni generate de strâmba orânduire.
Nu spun că lucrurile pe care sindicaliştii le cer nu ar fi justificate. Nici nu vreau să insinuez că liderii sindicali nu ar reprezenta, de fapt, pe nimeni. Spun doar că soluţiile pe care aceştia le-au găsit, încercând să nu stea cu mâinile în sân în timp ce totul se prăvăleşte, nu sunt cele mai eficiente, ci dimpotrivă.
Cei mai mulţi dintre ei au început deja să spună că nu ştiu ce ar mai fi de făcut şi aruncă de pe acum justificări de neimplicare în eventuale acţiuni populare ţâşnite din oala sub presiune numită România. Iată de ce cred că aici se sfârşeşte mişcarea sindicală autohtonă.
Vorbim aşadar despre un sfârşit lamentabil şi trist, unul în care protestul unui singur om e mai cinstit şi poartă mai multă greutate decât mii de lozinci şi rime stupide.
