Povestea vorbei româneşti învăţată pe băncile şcolii s-a diluat grotesc prin băncile parlamentare. După vârsta participanţilor din forul legislativ, te şi întrebi cine i-a învăţat carte şi de ce nu le-a spus şi că în spatele cuvintelor ar trebui să locuiască idei.
Oricum, fiecare a trecut printr-o şcoală, fie el parlamentar, ministru sau şomer, România mândrindu-se la un moment dat cu faptul că alfabetizase tot poporul şi avea unele dintre cele mai înalte standarde în învăţământ.
Anii au trecut şi elevii de ieri s-au transformat în politicienii de astăzi, pentru care şcoala e obiect de pasiune dezlănţuită a schimbării cu orice preţ în fiecare guvernare. Toţi miniştrii care au luat sub posterior scaunul lui Iorga, Spiru Haret, Titu Maiorescu sau Octavian Goga s-au simţit obligaţi să se şi compare puţintel cu ei.
Nu, nu la povara de sub frunte, ci la orgoliul de a schimba neapărat ceva. Au ameţit generaţii de copii postrevoluţionari, extraşi cu forcepsul din burta educaţiei, să nu se molipsească de bune maniere, şi i-au ajutat să se rătăcească printre meandrele instrucţiei originale.
Învăţământul, săracul, a fost croit după tipare de-a gata, peticit după cum i-a dus mintea şi interesul pe unii şi pe alţii, decimat după buget, coane Fănică, şi împânzit cu personal de partid ca să simtă beneficiile democraţiei.
De pe margine, părinţii s-au adaptat şi ei cum au putut, pregătindu-şi copii din banii de pâine şi acceptând să-i trimită prin toate colţurile lumii, doar- doar or prinde un pic de trai mai civilizat în timpul acestei vieţi.
Sărăcită, trasă politic în toate părţile, ajustată şi îngenuncheată, şcoala românească, vinovată că nu dă destui ospătari şi dulgheri pe piaţa muncii, unde profesorului nu i se mai dă nici măcar bineţe, darămite un post corect retribuit, şcoala românească a închis din nou porţile în semn de protest.
O lege nouă, negociată politic, de parcă PDL-ul ar putea rămâne în funcţie până la sfârşitul lumii, a fost asumată de Guvern pentru asigurarea viitorului unui faliment anunţat.
Legea e proastă pe alocuri, prin alte zone e bunicică, dar pe ansamblu nu are nici o legătură cu cei cărora li se adresează. Discutarea ei în parlament ar fi fost o chestie de bun simţ, dacă nu o obligaţie democratică.
Însă cum lucrurile se petrec în ţara asta, după muşchii cui e la putere, profesorii sunt nevoiţi să facă grevă şi un om precum Cristina Anghel se stinge paşnic şi demonstrativ pe un pat de spital, aşteptând ca legea să fie respectată. Slabă nădejde!
Ştiu că nu e momentul să facem glume pe seama unei situaţii pe cât de disperate, pe atât de serioase, dar am aflat că de Ziua Armatei, ministrul Gabriel Oprea i-a decorat pe prim-ministru şi pe preşedinte. Traian Băsescu a primit „Onoarea Armatei României”.
Prin cimitire, la palidele depuneri de coroane, veteranii armatei române, cadrele militare în rezervă şi retragere îşi căutau mai curând viitorul loc de veci decât amintirile din armată.
Cu pensiile tăiate, cu alocaţiile mutilate şi veniturile diminuate, foşti şi actuali militari au asistat la oferirea celei mai înalte distincţii militare preşedintelui Traian Băsescu. Probabil acesta este modelul care trebuie urmat.
Nu e preşedintele cel mai mare purtător de vorbe? Prieten şi susţinător al celor ce chiulesc de la şcoală… Să i se confere preşedintelui, şi dacă e nevoie şi lui Emil Boc, o distincţie, cea mai mare, pentru modul în care sprijină, verbal, învăţământul românesc.
Şi să i-o înmâneze Cristina Anghel. De un grotesc autentic, gestul s-ar înscrie perfect în scenariul vremurilor pe care le trăim.
