De câte ori moare cineva „cu nume”, isteria se generalizează. Ne amintim cine a fost, ce bube a avut în cap, sau, dimpotrivă, cât de genial era. Diferenţa între un „genial” şi altul o face însă istoria, sau, în timpul acesta real pe care îl consumăm cu toţii, cei care au măsura şi instrumentele specifice domeniul de unde a plecat cel în cauză.
Numai că noi avem tot mai puţine „unelte” obiective şi tot mai mulţi aruncători la disciplina cu piatra. E înghesuială mare care să arunce primul. Viaţa lui Adrian Păunescu n-a fost una simplă şi nici un model, dar poezia lui, cea cu adevărat poezie, va rămâne şi va însemna ceva pentru nişte generaţii.
Cenaclul Flacăra a fost un fenomen, perceput de o generaţie ca o deschidere, singura posibilă, către lumi altfel necunoscute ale muzicii şi poeziei, pentru alţii doar ca o formă subversivă de adulare a lui Ceauşescu. Şi unii, şi ceilalţi au dreptate.
Omul Păunescu a servit şi a trădat în acelaşi timp poetul. Poate acesta a fost destinul lui, după cum, e posibil (şi probabil) ca el însuşi să-şi fi încălecat propriul destin pentru a-şi fructifica energia debordantă şi dorinţa nestăvilită de a fi considerat unic.
Oricum, drumul lui prin istoria recentă a României a cunoscut suişuri şi coborâşuri spectaculoase, de la adulare la hulire şi de la cultură la incultură politică. Are însă versuri memorabile, dar şi foarte multă versificaţie, fiind dăruit cu harul alăturării cuvintelor, dar şi cu cel al manipulării maselor.
Politica dinainte nu i-a fost de ajuns şi a intrat în politică şi după, asigurându-şi un loc călduţ şi apărat. Îl merita sau nu, acesta nu este un subiect de discutat la catafalcul cuiva. Mai ales că timpul nu poate fi întors.
Ceea ce ar trebui să rămână şi, probabil, chiar vor rămâne sunt poeziile adevărate şi memoria muzicii cu care şi-au alinat sufletul, de exemplu, românii de aici sau cei de peste Prut.
Uneori, omul devine propria sa unealtă, iar Adrian Păunescu este un elocvent exemplu în acest sens. S-a stins, prea devreme, iar la căpătâiul lui se adună norod de sentimente şi impresii, de adulaţie şi ură, de fabulaţie şi adevăr.
Stingerea din viaţă a controversatului poet – nu cred că a fost om politic sau publicist, chiar dacă a trecut prin astfel de ipostaze - devine ştire de scandal şi motiv de aberante divagaţii. La urma urmei, a murit un om.
Ce a însemnat el pentru cei care aprindeau brichetele la cenaclu, pentru cei care şi-au făcut un nume cântând prin ţară în spectacolele dirijate de Păunescu, sau pentru cei cărora li se încreţea pielea când ascultau imnele de slavă la adresa „conducătorului iubit” e o chestiune personală a fiecăruia.
Din decenţă, în acest moment, ar fi necesară puţină linişte. Şi un gând cuminte, dacă nu pentru faptul că suntem toţi datori cu o moarte, măcar pentru lacrima ce se scurge atunci când asculţi „Rugă pentru părinţi”.
Mai departe, Dumnezeu e responsabil cu iertarea păcatelor şi cu odihna din care noi, cei rămaşi, se pare, nu prea vrem să-i facem parte.
