Sezonul colindelor la „Viața liberă” este, an de an, prilej de emoții și, câteodată, chiar de lacrimi. Fie că au nimerit copiii exact colindul preferat al mamei care nu mai este (în cazul meu, „Gutuia” Nicăi Zaharia este mereu călcâiul lui Ahile), fie că te-au îmbrățișat la plecare, să-ți mulțumească pentru daruri, sau i-ai făcut o bucurie unui părinte, care nu a apucat să-și vadă copilul la serbare și a venit să-l audă cântând la noi, motivele de lacrimi sunt mereu dureros de bune.
Celor blazați, care cred că sărbătoarea pentru care ne pregătim zilele acestea este perimată și nu mai contează, în contextul globalist-consumerist în care trăim, le recomand să vină și să asculte colindătorii împreună cu noi. Mai pot face asta și astăzi, nu e târziu pentru o lacrimă cinstită. Unii dintre colindătorii noștri care revin an de an sunt adulți care provin din sistemul de protecție al statului. Orfani adulți care nu cer nimic, dar care nu au familie unde să colinde, așa că și-au creat, din prieteni și tovarăși de suferință, propriul nucleu familial, în care ne-au inclus și pe noi. Suntem onorați și bucuroși că au încredere în noi și că revin, an de an.
Iarna lui 2023 ne-a adus o nouă categorie de colindători, la care nu ne așteptam anul trecut și pe care am fi vrut să-i vedem doar în festivalurile folclorice internaționale. Copiii Ucrainei atacate de Rusia, copii izgoniți de acasă sau rămași fără casă din cauza războiului, copii care au ajuns la Dunărea de Jos și și-au găsit aici a doua casă vin să ne vestească Nașterea Mântuitorului pe limba lor. Vin cu costume tradiționale pe care gazdele române le-au făcut pentru ei, ca să le mai aline dorul, cu zâmbete ușor tremurate și nesigure, dar prezente, cu o seriozitate prematură în ochi, semn al unei suferințe pe care niciun copil din lumea aceasta - și nu, nu i-am uitat nici pe cei din Israel și Gaza - nu ar trebui s-o trăiască. Unul dintre acești copii, îndemnat la final de colind să-și umple o punguță cu dulciuri și fructe din coșurile de pe masă, după ce mi-a spus, în română, numele fructelor din bol, a luat în fiecare mânuță doar câte o bomboană, perfect mulțumit să plece doar cu ele.
Cu nodul în gât și lacrimi în ochi, i-am dat, așa cum primiseră toți ceilalți colindători, fructe și ceva mai multe bomboane, încercând să-i îndulcim ziua și sufletul. Când te-ai obișnuit că nu mai ai nimic, că nu mai există nici casa unde te simțeai în siguranță, când a trebuit să fugi, doar cu un rucsăcel, către siguranța unei țări despre care nu știi nimic și căreia nu-i vorbești limba, două bomboane pot însemna totul.
