Anul acesta se împlinesc 50 de ani de la încetarea din viață a pictorului, graficianului şi criticului de artă Alexandru Gh. Popovici, cunoscut mai mult sub numele de Leandru Popovici, artist care în perioada 1937-1945 a fost profesor la catedra de desen de la Liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi, făcând parte şi din colectivul de conducere al revistei „Orizonturi”, publicaţie lunară a Asociaţiei profesorilor din învăţământul secundar, apărută în perioada februarie 1938 - martie 1942.
La venirea în cetatea dunăreană, el se manifestase deja, încă din 1934, ca pictor, grafician şi comentator de artă, o dată cu expoziţia de la Teatrul Naţional din Iaşi şi prima cronică consacrată lui Otto Briese, publicată în ziarul „Opinia”. Transferat la Bucureşti şi apoi, din 1951, stabilit definitiv în Iaşi, artistul nu a uitat niciodată oraşul în care şi-a început cariera didactică şi care, după propria mărturisire, i-a „rămas atât de drag”, încât a revenit de multe ori, fiind foarte bun prieten cu pictorul Mihai Dăscălescu. Aici îi întâlnea şi pe foştii săi colegi de cancelarie şi de la revista „Orizonturi”: Ghiţă Hagiu, Gheorghiţă Goilav, Dumitru Stăhiescu, Gheorghe Levcovici, Gheorghe Bujoreanu.
Prin intermediul pictorului Mihai Dăscălescu l-am cunoscut şi eu, în toamna lui 1969, când i-am luat un interviu, publicat în ziarul „Viaţa nouă” şi reprodus în cartea mea „Feţele imaginii” (Editura „Sinteze”, Galaţi, 2013, pag. 265-267). Fiind un om sociabil şi prietenos, de o mare fineţe intelectuală, posesor al unei vaste culturi de tip enciclopedic, a apreciat preocupările mele pentru critica şi istoria artei şi am întreţinut o bună perioadă de timp o corespondenţă ce mi-a dat posibilitatea să-l cunosc mai bine.
Născut într-o familie de intelectuali
Născut la Iaşi, la 26 martie 1912, pictorul provenea dintr-o familie de intelectuali. În capitala Moldovei a urmat cursurile Liceului Internat şi ale Şcolii de Belle Arte, unde i-a avut profesori pe Jean Leon Cosmovici, Ştefan Dimitrescu şi Nicolae Tonitza, artişti care-şi vor lăsa amprenta asupra formaţiei sale ca pictor şi grafician. După absolvire, a lucrat până în 1968 în învăţământ, la Liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi, Liceul „Gheorghe Şincai” din Bucureşti şi la mai multe şcoli şi licee din Iaşi, ultimul fiind Liceul de Artă „Octav Băncilă”. Aici a predat cursul de Istoria Artei, dovedindu-se a fi unul dintre cei mai competenţi cunoscători ai artei româneşti şi universale.
În paralel cu activitatea de profesor, de pictor şi grafician, a colaborat de-a lungul anilor cu desene, articole şi cronici plastice la revistele „Manifest”, „Rampa”, „Însemnări ieşene”, „Veac nou”, „Iaşul literar”, „Ateneu”, „Cronica”, „Contemporanul”, „Arta plastică” şi ziarele „Opinia”, „Victoria”, „Naţiunea”, „Flacăra Iaşului”, „Vremea nouă”, „Clopotul”, „Ceahlăul” etc.
Şi-a organizat peste 20 de expoziţii personale la Cernăuţi, Storojineţ, Iaşi, Bucureşti, Paşcani, Cluj-Napoca, Botoşani, Târgu Neamţ, a participat la numeroase expoziţii de grup şi colective, a publicat sute de articole și studii în revistele şi ziarele amintite.
A încetat din viaţă la 6 noiembrie 1975.
Despre creaţia sa au scris favorabil N. N. Tonitza, acad. George Oprescu, prof. N. I. Popa, Tache Soroceanu, Ionel Jianu, Petru Comarnescu, Ion Frunzetti, Constantin Ciopraga, Al. Dima, Al. Tohăneanu, Miron Radu Paraschivescu, Dan Grigorescu, Aurel Leon, Radu Negru, Val Gheorghiu, Valentin Ciucă ş.a.
Pictură tradiţionalistă de factură postimpresionistă
Format la şcoala picturii ieşene, Leandru Popovici a evoluat în spiritul unui tradiţionalism de factură postimpresionistă. A abordat în creaţia sa peisajul, natura statică, portretul, compoziţia, nudul. A folosit uleiul, acuarela, tempera, pastelul, guaşa, cărbunele, creionul, tuşul, laviul, placa gravată. De la primele expoziţii i-au fost remarcate sinceritatea exprimării plastice, spiritul de observaţie, simplificarea desenului la strictul necesar, paleta cromatică rafinată, cu unele accente tragice, seriozitatea discursului, nedorind, aşa cum sublinia pictorul şi criticul de artă Tache Soroceanu, „să-şi formeze o personalitate artistică cu împrumuturi mai mult sau mai puţin deghizate”. Temele îmbrăţişate sunt variate: scene cu ţărani aflaţi la muncă pe câmp, muncitori forestieri surprinşi în acţiune sau în repaus, aspecte din fabrici şi uzine, compoziţii cu oameni sărmani, locuri ce amintesc de mari personalităţi ale culturii româneşti, peisaje urbane, naturi statice cu flori şi multe, foarte multe portrete.
Pictura sa are la bază un desen viguros, energic şi expresiv, căruia îi este subordonată nemijlocit culoarea. O culoare intensă şi caldă, aşezată în tuşe puternice, în stare să exprime staticul sau dinamicul, să creeze atmosferă, să surprindă poezia lumii realului. Tablouri precum „Aurul toamnei”, „Cosaşii”, „Ţărănci la adunat fân”, „Mulsul oilor la strungă”, „Casa lui Ion Creangă din Humuleşti”, „Pădurea de argint”, „Fata cu macul roşu”, „Casă din Vlădiceni”, „Copii din Moldova în timpul secetei din 1947” sunt considerate vârfuri ale creaţiei sale.
O nemuritoare galerie de portrete
Dar ceea ce dă şi mai multă trăinicie acestei creaţii sunt mai ales portretele, în care artistul, cu o mare economie de mijloace, reuşeşte să exprime trăsături definitorii ale celor portretizaţi. În acest sens, cu prilejul expoziţiei din 1966, de la Galeria Fondului Plastic din Cluj, criticul de artă ieşean Radu Negru scria: „Deşi în expoziţie te întâmpină exuberante flori şi peisaje, nota dominantă nu o dau preocupările pentru notaţia impresionistă sau pentru ornament; dimpotrivă, în această «galerie de portrete» se exprimă convergenţa preocupărilor pictorului pentru om şi problemele lui. Oamenii din portrete au o tipologie bine pronunţată şi nu sunt prototipuri, au figuri caracteristice, sunt individualităţi bine conturate. Leandru Popovici priveşte viaţa cu seriozitate, uneori cu melancolie, dar sfârşeşte prin a descoperi efuziunile lirice ale omului. Portretele lui sunt bucuria unui om tăcut şi cuprins de emoţii discrete” („Cronica”, 24 septembrie 1966).
În această nemuritoare galerie de portrete, graţie penelului măiestru al lui Leandru Popovici, îi descoperim pe pictorii Octav Băncilă, M. H. Maxy, Victor Mihăilescu-Craiu, sculptorii Vladimir Florea şi Vania Butuc, scriitorii Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Eusebiu Camilar, Magda Isanos, Victor Ion Popa, G. Călinescu, violoniştii Ion Voicu şi Ştefan Ruha, violonistele Maria Glovaţchi şi Angela Gavrilă-Dieterle, violoncelistul Radu Aldulescu, compozitorul Achim Stoia, medicul academician Vasile Răşcanu etc. Sunt portrete memorabile, în care accentul cade pe sondajul psihologic, pe luminarea unor coordonate sufleteşti ale personajelor, care se disting prin forţa interiorizării şi plasticitatea formei. Acestora li se adaugă o altă serie de tablouri în care apar membri ai familiri sale (mama artistului, fratele - profesorul-medic Gh. Popovici, sora), chipuri din Neamţ, din Oaş, copii.
Cronici plastice dedicate unor pictori români
În calitate de critic şi istoric de artă, activitatea lui Leandru Popovici s-a concretizat în scrieri eseistice („Principii plastice”, „Dinamism în artele plastice”, „Sculptura şi pictura italiană contemporană”, „Arta plastică modernă”, „Arta progresistă românească”, „Dinamica unor curente stilistice”), în numeroase studii, articole, cronici plastice dedicate unor pictori români: Ştefan Dimitrescu, Octav Băncilă, N.N. Tonitza, Ştefan Luchian, Sava Henţia, Gheorghe Popovici, Nicolae Popa, Otto Briesse, Aurel Mărculescu, Ion Sava, Alexandru Phoebus, Ion Ţuculescu, Iuliu Podlipny, Ion Popescu-Negreni, Aurel şi Maria Ciupe, Corneliu Baba etc.
A scris, de asemenea, despre retrospectiva pictorului Nicolae Mantu, organizată de muzeul de artă gălăţean în 1970, itinerată şi la Iaşi, despre expoziţii colective ale plasticienilor din filiala noastră locală.
Pictor, grafician, istoric şi critic de artă fecund, de un remarcabil profesionalism, Alexandru (Leandru) Popovici a lăsat în toate cele trei domenii în care s-a manifestat o operă valoroasă, ale cărei dimensiuni sunt încă insuficient cunoscute astăzi. Ca gălăţeni, evocându-l în aceste rânduri, îndeplinim o datorie morală faţă de omul şi artistul care şi-a început cariera în cetatea dunăreană, a fost un colaborator susţinut al revistei „Orizonturi” şi întotdeauna a avut numai cuvinte de laudă despre oraş, despre locuitorii lui şi despre viaţa culturală de aici, la care el însuşi a participat.
