Vai, naţiunea îşi trimite mamele la muncă. Vai, Boc le împinge pe femei să-şi abandoneze pruncii şi să se întoarcă la serviciu. Vai de morala şi de prinţipiile noastre, ţaţo, mor!
Departe de mine gândul de a-i purta vreun tip de simpatie amicului Boc - personaj atât de insignifiant, încât pariez că istoria îl va face una cu Băsescu şi nici măcar cât pe Andreea Esca nu îl va pomeni prin vreun manual-chinuitor de tinereţile unuia dintre pruncii încă nenăscuţi.
Departe de mine gândul de a simţi sinonim cu vreo măsură haotic-nesimţită a actualei guvernări. Departe de mine gândul de a suspecta morală, conştiinţă sau măcar sensibilitate primară în vreunul dintre lacheii actualului preşedinte.
Cu toate acestea nu pot să nu fiu uluită de ipocrizia unui comitet naţional de tanti-negociatoare ale statutului matern: actuale mame sau viitoare împingătoare de cărucioare ţipă la televizor mai ceva ca la piaţă, agitându-şi pruncii-argument şi cerând isteric să stea acasă DOI ANI. Nici mai mult, nici mai puţin, şi pe banii statului. Doi!
Că ele au copiii, da (chestie aşa de irepetabilă că ne iese de câteva zeci de mii de ani, şi nici nu necesită foarte multă şcoală), şi că ce vor face dacă Guvernul le cere să-şi abandoneze „micuţii” şi să facă iar act de prezenţă pe la serviciu?
Când mi-am dorit un copil, nu l-am „gândit” pe considerente economice – că nu-l făceam, ce dracu’, tot e criză. Nu l-am „programat” nici ca pe un chiul şmecher, cu ţidula de „mamă” lipită pe fruntea-mi mândră de atâta sacrificiu.
Nu l-am vrut nici măcar din considerente sociale - altfel ceream imperios să fiu luată şi de nevastă, ca să mă strige lumea „doamnă” şi să nu cred că se referă la mama.
Nu l-am făcut nici ca să mă pricopsesc cu banii de concediu de maternitate. Nu l-am dorit ca să târâi plodul mai târziu prin magazine şi să mă plâng cunoştinţelor că sunt deprimată din cauza lui, că în afară de cântecele cretine pentru bebeluşi altceva nu mai ştiu, asta nu-i viaţă, numai cine este mamă înţelege ce spun, tu, Maricico.
Înainte de a se plânge că nu sunt înţelese de stat, femeile nu stau o secundă să se întrebe dacă i-au cerut părerea Statului sau Crizei Mondiale când au zis gata, dragă, p-ăsta îl facem şi îl botezăm ca pe tac’-tu, dar cu numeral în coadă, să moară vecinii că noi avem dinastie.
În plus, aceleaşi femei nu îşi pun o secundă problema că, în SUA sau în majoritatea altor state occidental-europene, statul nu te face casnico-mamă timp de doi ani, nici dacă îţi rupi programat piciorul, din două în două luni, ca să nu aibă timp să se vindece locul.
Mai mult: în urmă cu - oroare! - 30 de ani, mama mea şi cele ale altor prunci care azi plătesc facturi în ziua de salariu până îi lasă nervii, mama mea, zic, se întorcea în câmpul muncii la 4 luni după naştere - pentru că pe alte două le „luase” înainte, pe când măsuram şapte luni şi o iminenţă de avort de la atâta muncă patriotică.
Fabulos, dar „copilul” nu murea, nu se traumatiza şi nici pământul nu se căsca ca să înghită atâta atrocitate. Din contră, copilul creştea bine-mersi, mergea la cămin, zicea „mama”, „tata”, „îngheţata” şi vara se ducea cu ai lui la mare, unde mânca acadele de-i pocneau fălcile lui normale.
A, îi condamnăm pe ţigani că toarnă plozii cu viteza cu care apar viruşi noi pe Internet, doar-doar s-or umple de alocaţii. Noi rămânem nobili, facem copilul ca arta pentru artă, aşa, să-l mirosim seara şi el să respire puritate şi odorizant de cameră.
De cine ne îngrijorăm, de fapt, mamelor din România întreagă? Ne frământă soarta pruncilor noştri sau ne place prea mult fantezia cu doi ani de vacanţă, cu scutul-copil la vedere, doar-doar ne-o face şi nouă cineva statuie că misiune mai nobilă decât maternitatea poate doar o primă de reîntoarcere la serviciu să fie?!
