Anatema drogurilor s-a răspândit printre români de decenii, încet, cu tenacitatea unui cancer care roade încet și adânc. Copiii anilor `90, ajunși acum adulți, prunci ai românilor care au ”rupt” barierele ca să caute bunăstarea, au ajuns acum adulți defecți pentru care există prea puțin antidot care să-i mai scoată din haos.
Psihologii pun consumul precoce de droguri pe seama carențelor emoționale, a afecțiunii din relația părinte-copil, a lipsei preocupărilor autentice ale adulților față de interesele și universul copiilor, de empatizare cu valorile. Sunt teorii care încep să fie abia acum înțelese, pentru că mecanismul începe să capete o logică, dar care, în urmă cu 30 de ani, când a început fenomenul schingiuirii familiei românești, nici nu existau. Românii, înnebuniți să testeze bunăstarea sub orice formă, au abolit cu totul importanța implicării și asumării.
Educația și creșterea noilor generații au devenit o prioritate de rang doi sau trei, după caz, surclasate fiind de goana după bani, avere, distracții. Tot ceea ce românul sărac înainte de Revoluție nu a avut trebuia oferit pruncului de-o șchioapă, lăsat pe la bunici, mătuși, unchi sau chiar singur, în grija fraților mai mari. O fractură pe care proaspătul stat democratic, depășit, nu doar că nu a putut-o acoperi, dar a și agravat-o, punând, încet, la îndemâna oricui, tentațiile periculoase.
Citește și Mama unui dependent de cristale: „Vând casa și plec din țară!”
Țigările, alcoolul și într-un final teribilele droguri au venit să umple fără restricții vidul existențial și emoțional în care s-au născut și au crescut generații întregi. Așa am ajuns să ne aliniem la realitatea nefericită a Occidentului, cu deosebirea că noi aveam prea puține frâne și prea puțină educație. Treptat, afacerile cu droguri au devenit o componentă la scară mare a economiei subterane, fenomen pentru care, iarăși, statul nu a putut oferi antidoturi suficiente. Nici legislative, nici paleative, nici preventive.
Generațiile cu carențe emoționale au dat naștere altor generații, cu apetență și mai mare spre a se regăsi în ”substanțe”. O cerere pe care piața nu încetează să o satisfacă. Acum, părinți de adulți dependenți de un praf, o pastilă sau o seringă caută cu disperare soluții într-o țară în care au vrut să trăiască democratic și care nu le oferă, practic, niciun ajutor. Nici lor, nici copiilor ajunși adulți-problemă și în mâinile cărora rămâne exclusiv decizia ”de a se lăsa”. La colț de stradă, un pliculeț costă cât o înghețată și este la îndemâna oricărui consumator neiubit, neînțeles și necorectat la timp. În acest timp, de la magazin, minorii nu pot cumpăra țigări, iar mai nou, pentru o bere, statul vrea ca și adulții să arate că sunt mari, cu buletinul.
