„Sper că o să scrieți despre drama noastră”, mi-a spus, în vară, un gălățean venit cu o sesizare la redacție. Firește, problema pe care o reclama era - pentru domnia sa - o dramă. Ce-i drept „coordonatele” dramei arătau și continuă să arate un pic diferit pentru mine.
În accepțiunea mea, constituie o adevărată dramă suferința ori pierderea cuiva drag și apropiat – copil, părinte, partener, prieten. Pierderea sănătății, a integrității trupești și mintale, lupta cu o boală chinuitoare și incurabilă, pierderea căminului, a surselor și a posibilităților oneste de supraviețuire... sunt tot atâtea drame teribile!
Cât despre problema pe care mi-o sesiza gălățeanul... M-am gândit că poate fi obositor, iritant, exasperant să nu poți dormi, nopți la rând, din cauza zgomotului motoarelor ambalate de cei care fac curse pe stradă... Dar până la a fi o dramă... e totuși cale lungă!
Potopul care a lovit cumplit județul nostru, înecând localități întregi, îngropând în nămol case, bunuri, vieți mi-a rescris coordonatele, formele și semnificațiile dramei. Termenul de la care pornisem. Cu siguranță mulți dintre cei care acum se luptă să-și scoată viața și casa de sub nămol aveau necazuri, nemulțumiri, amărăciuni, tristeți și dezamăgiri. Se simțeau, poate, nedreptățiți de viață, de semeni, de autorități, de Cel de Sus. Își doreau, fiecare în felul său, mai mult, mai bun, mai bine! Dar am convingerea că supărările pe care le aveau, problemele pentru a căror rezolvare se luptau le par acum mărunte, în comparație cu nenorocirea care i-a lovit în noaptea de 13 spre 14 septembrie, când s-au trezit luptând să supraviețuiască unor stihii dezlănțuite!
„Nu credeți că oamenii ăștia n-ar avea nevoie de nicio pomană? Tot ce le trebuie este ca derbedeii care ne conduc să-și facă treaba, să nu mai umple birourile cu tot felul de amante, șoferi, lipitori de afișe. Mă bucur că dați soluția, anume finalizarea barajelor cu precizarea că rezolvarea nu e locală”, este unul dintre mesajele pe care le-am primit la editorialul publicat sâmbătă: „Lacrimi, spaimă și nămol”. Un comentariu pe cât de real, pe atât de dureros.
Mă copleșește gândul la cele 7.000 de drame – câte gospodării inundate au numărat autoritățile estimativ! Dramele teribile pe care le trăiesc acei oameni. Și la cât timp, muncă și suflet le va lua pentru a-și aduce viețile înapoi, la punctul la care se aflau înainte de grozăvia inundațiilor.
Doar nu-i de colo vorba aceea înțeleaptă „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate duce”. În negura dramelor care ne înconjoară, ar trebui, poate, să prețuim și să respectăm mai mult ceea ce avem. Pentru a nu afla ce înseamnă cu adevărat drama...
