Zilele trecute am fost serios avertizată că răzbate din tonul articolelor mele o anume înverşunare la adresa preşedintelui. Şi că eu, ca românul imparţial, ar trebui să scriu echilibrat şi dacă tot e să dau din când în când, să dau în toate părţile. Just pusă problema. Să fim obiectivi până în măduva cernelii şi să privim atent în toate părţile înainte de a trece strada politică. Că altfel, ce? Ne loveşte traseul?
Fraţilor!, ar trebui să spun eu acum, precum bravul nostru Caţavencu, mi s‑a făcut o imputare şi sunt mândru de aceasta! O primesc! Mă onorez a zice că o merit. Dar citatul ar da bine mai curând în gura stimabilului preşedinte şi a tuturor celor care tot fac în acest ev înflăcărat politică pe plaiurile româneşti. Dacă mă iau de Geoană sunt sigură că se va găsi altcineva să mă tragă de mânecă. Când am scris de Tăriceanu m‑au acuzat liberalii că am ceva cu dumnealor. Despre localnici nu mai vorbesc, că sunt prea mulţi convinşi de partizanatul meu politic, evident, fiecare cantonându‑mă sigur în cealaltă tabără. Culmea este că ar trebui să le dau dreptate la toţi şi să nu fiu de acord cu niciunul. Pentru că, de fiecare dată, am găsit un prilej de a‑mi consuma o cantitate disproporţionat de mare de energie pentru a crede ce promiteau unii sau alţii şi apoi pentru a mă pune singură la colţ atunci când, prea des, speranţele mi‑au fost înşelate. Am cel puţin două mari defecte. Sunt jurnalist, şi încă unul care îşi respectă meseria, şi mai sunt şi femeie pe deasupra. Cum să mi se ceară obiectivitate? Lipsa de pasiune, mai ales la cineva vinovat de aceste două greşeli, ar însemna muţenie totală. Ori eu sunt zilnic pe lungimea de undă a tuturor surprizelor, vedeţi ce delicat mă exprim, din viaţa politicii noastre. Sunt cârcotaşul de serviciu şi încasatorul dispus să se pună la dispoziţia celor nemulţumiţi. Ultra progresiştii şi liber schimbiştii de şcoală nouă, care vor progresul cu orice preţ , îmi place să mi‑l reamintesc mereu pe Caţavencu pentru că e vremea lui, sunt peste tot, se manifestă zilnic şi mă obligă la reacţie. Uite, mai ieri, domnul Iliescu, un personaj despre care nu mă satur să scriu, chiar dacă în ultima vreme nu mi‑a mai oferit suficiente motive, spunea referitor la Geoană: Lucrurile se verifică în timp şi abia apoi putem spune dacă cineva are stofă de prim‑ministru. Nu‑i frumos? Afirmaţia este chintesenţa politicii actuale la români. Cine vrea să poftească în funcţie, are liber la bucate şi, după ce se înfruptă din ele, vedem cât de mare gurmand este. Mai întâi îl urcăm în scaun şi după aceea, dacă vedem că nu face faţă, regretăm nespus. Pe principiul încercării şi erorii l‑am votat şi pe Băsescu. Să vedem cum ar fi. De ce n‑am încerca în acelaşi fel cu prim‑ministrul?
Vedeţi dumneavoastră, chestia asta cu întâi uns şi după aceea pus la treabă nu se potriveşte nici cu şcoala făcută de mine şi nici cu cei şapte ani de acasă. Eu ştiu că atâta vreme cât eşti bun, te pricepi, eşti profesionist într‑un domeniu şi pui osul la treabă, poţi intra în horă. Dacă nu, de jenă măcar, stai pe acasă. Însă domnul Iliescu s‑a adaptat vremurilor moderne. Postul să fie, că ocupanţi se pot găsi oricând.
Cât despre îndârjirea mea în vreo direcţie, vorbă să fie. Eu declar cu mâna pe inimă, citându‑l din nou pe Caţavencu: Politica, politică, în România e admirabilă, e sublimă putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Şi atunci, cum aş putea să scriu eu într‑un fel sau altul despre cel mai de vază reprezentant al ei?
