Citeam că, în timpul bombardamentelor ultimului război mondial oficial, englezii ieşeau în cea mai strictă ordine din sălile de spectacol: întâi femeile şi copii, apoi feciorii şi gentlemanii. Nu este de imaginat asta la români! De la fostele cozi la carne până la actualul urcat în autobuz, cu toţii ne călcăm în picioare!
Putea deci Parlamentul să nu se bulucească şi el la împărţit ajutoare cui se nimereşte? Împins din spate pe scara tramvaiului, s-a apucat să promită bilete tuturor călătorilor, fără să aibă timp să vadă dacă îi ajung banii din buzunare. Ca şi în timpul bombardării Londrei, şi acum trebuia să se ţină cont de priorităţi!
Din păcate, toate guvernările noastre au avut, pe hârtie, priorităţi egale în mai toate domeniile, de la drumuri la şcoală. Doar unii miniştri au reuşit să tragă spuza pe turta ministerului lor, alţii însă nu. Până la urmă, repararea venitului cetăţenilor a început cu o prioritate reală: pensionarii. Într-adevăr, unii poate nu vor mai apuca pensia a doua, mărirea pensiilor trebuia chiar începută de mult!
Dar de ţâţa bugetară, cu nările fremătând, s-au apropiat şi alte vietăţi însetate. Premierul şi-a luat drept aliat criza mondială, în care oamenii cred, aşa cum cred în ghinion, dar şi pe guvernatorul Băncii Naţionale. Cu ei alături, premierul spune că, dacă ar fi plătite toate categoriile sociale care zilele astea vor picheta, vor protesta, vor declara şi se vor agita, cele cinci milioane de pălmaşi vor trebui să scoată din buzunar 2.000 de euro de căciulă. Nimic mai înspăimântător pentru altruistul român, pentru bunul samaritean dâmboviţean, decât să dea din buzunarul său şi nu al Guvernului sau al lui Dumnezeu!
Deja aud tot mai mulţi pensionari revoltaţi prin autobuz, zicând: „Uite, vor şi ăştia, profesorii, lefuri mari!” În timp ce tot felul de analişti anunţă apocalipse economice începând de la anul, cei care au urcat în bărcile de salvare ale „Titanicului” economiei româneşti se tem că ar mai putea urca şi alţii, umplând bărcile de apă sau chiar scufundându-le. Concordia între români, care niciodată n-a fost prea adevărată, sare acum în aer: lucrătorii se uită la pensionarii care au muncit o viaţă ca la o povară pe care trebuie să o ducă ei în spate, iar pensionarii nu înţeleg de ce alţii vor lefuri decente, când ei au putut trăi dintr-o pensie anemică, plătind şi datorii la stat. Nu chiar ca pe vremea când intelectualii cu barbă erau vânaţi, nici ca în vremea care a urmat, în care toate lămpaşele deveneau de prost-gust, societatea românească se rupe, între sărăcia omului de rând şi baierele bugetului!
În tot acest timp, „Titanicul” economiei româneşti aşteaptă un aisberg ca un drob de sare, cei de pe puntea de comandă ştiind de pe acum: în caz de naufragiu, puntea lor nu se va scufunda. Numai de la ei în jos se ia apă… Plictisiţi de acuzaţii politice reciproce, scârbiţi de promisiuni, cu speranţa bolnavă de inimă, mulţi români nici nu mai aleg pe cine să învinuiască de starea lor. După acuzaţiile aruncate Parlamentului, Guvernului sau Preşedinţiei, este rândul românului de rând să-l urască pe românul de rând… Că aşa a înţeles el de la primul-ministru: ca să-i dea profesorului bani de surtuc, trebuie să şi-i scoată pe ai lui de la CEC.
În timpul acesta, parlamentarii şi-au putut vota pensiile în linişte, pentru că ei merg pe-un alt vapor. Aşa, vom ajunge să ne doară-n cot, că va fi ca în bancul cu tipul acela care fredona pe puntea „Titanicului”. „Dumneata cânţi, când vaporul se scufundă?!” – s-a crucit cineva. „Şi ce vrei, să-mi pară rău? Doar nu-i vaporu´ meu!” Da, pentru guvernanţi, românii par să nu fie poporul lor, ci al urmaşilor-urmaşilor guvernanţilor viitori!
