Pe când liderii diverselor partide se întâlneau la negocieri prin restaurantele bucureştene, Teodor Stolojan stătea acasă şi urmărea evoluţia crizei la televizor. Pe când actualii parlamentari se plimbau cu maşinile, tractoarele sau căruţele prin ţară, chestie care le‑a folosit să mai vadă şi ei cum trăieşte România reală, Stolojan stătea tot acasă, pentru că dumnealui n‑a candidat. Dar a numărat probabil procentele pe care le aduna PD‑L în sondajele de opinie, reflectând din nou la criza pe care urma să o îngenuncheze din fotoliul de prim‑ministru. Cine a fost Stolojan înainte de 1989? Un înalt demnitar în stat, ca să terminăm cu regretele lui Băsescu privind nefericirea românilor că trebuie să aleagă între doi comunişti. Iaca, sunt mai mulţi. Şi nu se face gaură în cer. Tot Stolojan a fost şi premierul lui Iliescu, aşa că nici din partea asta n‑ar trebui să aibă probleme, chiar dacă preşedintele de onoare al PSD (scuzaţi folosirea cuvântului onoare) a avut decenţa de a vota împotriva negocierilor dintre cele două partide. O fi ştiind bătrânul de ce. Acum, după ce a fost şi desemnat (a pronunţat de trei ori cuvântul în primul său discurs, să înţeleagă tot poporul că de la Băsescu i se trage bucuria şi onoarea), Teodor Stolojan este prim ministrul celei mai ciudate, elegant spus, alăturări de partide. Social‑democraţia‑conservator‑democrat‑liberală. Misterul celeilalte alianţe, din 2004, care l‑a vrut preşedinte şi nu se ştie încă de ce nu l‑a avut - doar n‑o să ne imaginăm că l‑a săpat Băsescu şi acum îşi plăteşte datoria? ‑ misterul acesta va rămâne, precum unele arhive, îngropat pentru următoarele decenii. În prezent însă, Teodor Stolojan, premierul desemnat, nu va recunoaşte în veci că reface fostul FSN, că a îngropat ideea de conducere de dreapta în România (inclusiv prin ruperea unei bucăţi din PNL) şi că urmează ceea ce mulţi doreau, dar nu îndrăzneau să spere, un soi de amnistie generală în zona politicii şi a acoliţilor ei. E voie de la stăpânire acum să fii PSD‑ist, chiar baron local, după procentele obţinute prin judeţe, PC‑ist, că şi ei sunt la guvernare, PD‑L‑ist, că s‑a autentificat partidul lui Băsescu şi UDMR‑ist în orice situaţie. Numai liberal,nu! Aşa că vom vedea şi efectul razelor gama asupra dosarelor cunoscute… Opoziţia eminamente liberală ar trebui, teoretic, să‑i cuprindă acum nu numai pe membrii fideli ai partidului respectiv, ci şi pe toţi cei 60 la sută dintre români care nu au votat. Că şi ei sunt tot în opoziţie, nu‑i aşa? Alegătorii PSD‑ului rămân cu nemulţumirea în suflete, pentru că cei care le‑au înjurat mai tare partidul sunt aliaţii lor, iar cei ai PD‑L‑ului oftează acum după idealurile anticomuniste şi anticorupţie, duse pe apa Sâmbetei dintr‑o singură trăsătură de condei. Şansa lor, teoretic şi a noastră, este acum noul prim‑ministru şi cabinetul pe care îl va conduce. O pastilă greu de înghiţit, într‑o Românie care se lăuda cu valorile ei reformiste, atât de scepticii care nu s‑au dus la urne cât şi de tinerii sau mai puţin tinerii care promiteau acum patru ani că vor emigra în Congo. Va mai trece ceva timp până când atât electoratul cât şi presa vor putea judeca la rece noua alianţă şi tenacitatea cu care a fost (dinainte) hotărât premierul acesteia. Dincolo de analize şi concluzii, de explicaţii şi compromisuri raţionale şi necesare, un lucru este clar: Stolojan, ştiind sigur că va ocupa funcţia dorită, a fost lăsat în pace şi a avut timp suficient să studieze criza pe toate părţile. Nu mai are loc de întors, trebuie neapărat să‑i vină de hac.
CRONICA UNUI PREMIER ANUNŢAT Scris de Katia Nanu
Mai multe din această categorie:
