România traversează, de ani buni, o criză tăcută, dar extrem de vizibilă: cea a animalelor fără stăpân. Printre discuțiile despre austeritate, despre educația șubrezită sau despre lipsa banilor, se strecoară și această problemă, pe care o întâlnim la fiecare plimbare prin parc sau pe stradă. Unii dintre noi o simțim chiar pe pielea noastră, atunci când un câine ne latră sau ne mușcă.
Ca să înțelegem de unde vine această problemă, trebuie să ne uităm la cauze. Sursele sunt clare: oamenii care abandonează. De ce o fac? De cele mai multe ori, pentru că nu își permit să sterilizeze animalele. La țară sau în mediul rural, bătrânii abia își duc traiul de zi cu zi. Și, chiar dacă există campanii de sterilizare gratuite, problema nu se rezolvă atât de ușor, transportul și logistica zilnică devin obstacole reale pentru mulți. La asta se adaugă și lipsa de educație: e mai la îndemână să abandoneze puii pe lângă parcuri sau pubele, „să-și facă și ei un rost în viață”.
De cealaltă parte, iubitorii de animale au argumentele lor etice și morale. „Cum să eutanasiezi niște suflete nevinovate?” întreabă ei, și au dreptate. Dar realitatea e crudă: nu poți lua acasă zece câini. De fapt, nici trei câini într-un apartament nu sunt ușor de crescut - nici financiar, nici practic. Așa că soluția rămâne hrănitul pe trotuare și mila din priviri. Un gest nobil, dar care nu rezolvă nimic pe termen lung, ba chiar menține animalele în spațiul urban, acolo unde devin parte a problemei.
Primăria, prinsă între ciocan și nicovală, nu reușește să mulțumească pe nimeni. Cetățenii plătesc taxe și cer rezultate, dar contribuția de 4,22 lei de persoană fizică pe an, respectiv 84,38 de lei de persoană juridică (în Galați) nu poate acoperi explozia numărului de câini abandonați.
De fiecare dată când se vorbește despre eutanasiere, scandalul explodează. Însă nimeni nu vine cu alternative viabile. Pe lângă asta, nu mai e un secret pentru nimeni: în jurul câinilor maidanezi s-a dezvoltat o mică industrie, cu bani mulți, rezultate puține și afaceriști controversați, tolerați de autorități.
Deci în această mare ecuație avem taxe, avem iubitori de animale, avem autorități care încearcă să găsească soluții, avem legi care prevăd pedepse de până la cinci ani de închisoare pentru abandon și chiar Poliția Animalelor. Ce nu avem? Rezultate. Iar vina se împarte. Nu la fel de mare ca a celui care abandonează, dar și cei care întorc privirea, și cei care acceptă jumătățile de măsură, și cei care profită de sistem poartă o parte din responsabilitate.
În final, responsabilitatea se împarte, dar suferința rămâne aceeași: pentru oameni, teamă și disconfort; pentru animale, o viață de nimic. Cât despre pisici, nu le mai numără nimeni. Ele nu mușcă, așa că se înmulțesc în liniște, pe lângă pubelele de gunoi.
