Prin alte locuri, când apare câte o chestie precum asta de la Galaţi, când zeci de apartamente din buricul târgului pică la preţ de pleaşcă în curtea unor sărmani funcţionari publici, magistraţi, poliţişti sau beizadele de partid, se vorbeşte de o reţea de tip mafiot, de falsuri, de extorcare a banului public. La noi, ţara în care sigurele procese de corupţie în care s-a ajuns la vreun rezultat sunt alea din „Caracatiţa”, date la tv acum vreo două decenii, s-ar putea vorbi mai degrabă de „legea lu’ Mutu”.
De exemplu, s-o spuneţi lu’ Mutu că nimeni din CJ Galaţi nu a bănuit că apartamentele date unor „specialişti” drept apartamente de serviciu nu vor ajunge la un moment dat să fie revendicate de chiriaşi la preţuri modice. Ba, ca să vezi mâna destinului, terenul a şi fost pregătit prin trecerea acestor apartamente din domeniul public al judeţului în domeniul privat al judeţului, adică numai bune de pus pe tavă pentru a fi înstrăinate! Dar când pe lista norocoşilor câştigători de apartamente la preţ de loz în plic se află şi vreo zece directori şi consilieri superiori din aparatul CJ Galaţi, parcă nimbul inocenţei din jurul instituţiei ce pozează acum în victimă pare a fi cam străveziu.
Să spuneţi lu’ Mutu că Justiţia este chiar atât de chioară încă nici după vreo patru ani de procese plimbate de la Galaţi prin Buzău şi de aici pe la Ploieşti să nu se prindă că este ceva în neregulă când aprobă ca un apartament să se vândă cu 150 lei, ba să mai şi amendezi CJ Galaţi că nu pune în aplicare hotărârea! Dar ce contează dacă un lucru este imoral, dacă el poate fi ascuns sub o pojghiţă de aparentă legalitate.
Pentru că, vezi dragă Doamne, s-a ajuns la preţuri modice pentru că atât era devizul la un apartament: 150 lei! Şi s-o spuneţi lu’ Mutu că asta a fost o minune tehnică şi nu o treabă păcătoasă în care Justiţia a funcţionat după principiul o mână spală pe alta şi împreună obrazul. Nimeni n-are nici o vină: unul că a construit la preţuri fără concurenţă – doar are deviz!, altul că era „specialist” prin Tribunal sau poliţie – doar şi ei sunt oameni, altul că luptă pentru „binele public”, dar e urmărit de ghinion.
Luaţi pe bucăţele, toţi se jură că nici usturoi n-au mâncat, dar n-am auzit, de exemplu, de vreun procuror care să ia la mână măcar devizele alea de execuţie a lucrărilor pentru a se vedea cum de a reuşit cineva să construiască un apartament de lux la preţuri mai mici decât ale unui coteţ. Chiar dacă se simte de la o poştă că vorba de un fals, toată lumea, indiferent de tabără, are reflexul de a sări peste el cu o uşurinţă demnă de o cauză mai nobilă. Culmea, tot în cârca Justiţiei se aruncă toată tărăşenia. „Dacă aşa spune legea, să ni se dea!” – spun ocupanţii apartamentelor. „Dacă aşa spune legea, nu avem ce face!” – spun cei ce teoretic trebuie să apere avutul public. Dar, la urma-urmei, şi Omerta e tot un fel de lege, una a tăcerii. Adică, tot un fel de „legea lu’ Mutu”, dar din altă perspectivă.
