Ceea ce atrage la început într-o relaţie, fie ea căsătorie, fie susţinerea conducătorului unui ţări – curajul, nebunia de a risca, nonşalanţa – poate ajunge, la sfârşitul furtunos al relaţiei, să enerveze. Interesant că, acum, şi diaspora, cea de la care preşedintele Băsescu îşi aştepta probabil principala susţinere electorală, iese în stradă împotriva unui regim autoritar, care tinde spre transformarea ţării într-un vehicul cu un singur buton, cel prezidenţial. Şi este firesc într-o ţară sătulă de dictatura proletariatului, de cea antonesciană şi de cea regală, o ţară care trebuie să se teamă de un punct central de comandă. Preşedintele Băsescu vorbeşte despre o reformă, prea greu de înţeles şi crezut, dar reuşeşte să de/formeze! Cândva, când sub vodă Cuza chiar s-a reformat radical un sistem, cel medieval, într-un început de democraţie burgheză cu un început de clasă de mijloc, conducătorul central de atunci a impus autoritar reforme care sunt şi astăzi uşor de înţeles, n-au fost perfecte dar au fost esenţiale. Şi Cuza, evocat astăzi în toată ţara, a condus autoritar, a organizat chiar o lovitură de stat, dar pentru a reforma Parlamentul unicameral (!) prin care erau imposibil de trecut, cu votul marilor proprietari de pământ conservatori, legile reformei. A mai creat o Cameră însă, cum scrie şi Xenopol, alcătuită din ţărani obedienţi care votau, cum am spune azi, „la degetul lui Toader”… Şi nici atunci, nu datorită sacrificiilor cerute populaţiei pentru aplicarea reformei a ajuns „cel mai iubit dintre pământeni”, simbolul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, un personaj detestat, a cărui cădere a fost salutată de mulţi români (gălăţenii i-au rămas însă partizani în continuare pentru mult timp). Ci pentru că a enervat camarila domnească, coruptă, cea care l-a izolat pe autorul tehnic al reformelor uriaşe, premierul Kogălniceanu, a adus scandaluri în presă, intrerzicerea de ziare, demonstraţii (aranjate…) stinse cu câteva victime omeneşti… Ca şi Băsescu, ales cu entuziasm la început tocmai pentru energia arătată şi intrasigenţă, fostul judecător incoruptibil de Galaţi, Alexandru Ioan Cuza, fost pârcălab, adică prefect de Galaţi, s-a erodat spre sfârşitiul domniei. A avut apoi puţin de luptat cu partizanii lui Cuza prinţul Carol, primit cu neîncredere, ca domn străin (revoluţia de la Ploieşti, exagerat luată în batjocură de Caragiale, trebuia de fapt să fie o revoluţie autentică, desfăşurată în toată ţara, pentru a instaura o instituţie modernă, republica, în locul monarhiei, abia venită de afară). Firesc, regele Carol I n-a fost deranjat de obedienţi prin cultivarea imaginii în continuare a ”domnului Unirii”. Mai târziu, abia comuniştii, exploatând actul împroprietăririi ţăranilor şi secularizarea averilor mănăstireşti (un fel de naţionalizare avant la lettre, nu?) au profitat să-l transforme într-un simbol nedeclarat al viitorului comunism. Naţionalismul lui Ceauşescu a aplaudat şi ideea de independenţă naţională adusă după Unire. Îi datorăm astfel comunismului românesc măcar recuperarea unei personalităţi esenţiale.
Înainte de venirea comuniştilor, chiar şi după, politicienii se străduiau să lase ceva în urmă. Şi nu numai în contribuţii la ridicarea vreunei biserici (şi astăzi, sunt parlamentari care mijlocesc atragerea de astfel de fonduri, dar mai ales din buzunarul… statului). Unii au vrut şi chiar au reuşit să creeze legi bune, folositoare pentru zeci şi zeci de ani. Cu ochii la exemplele europene care puteau să prindă şi pe la noi. Şi Cuza a reuşit să fie garantul aplicării ideilor europene paşoptiste liberale. Sigur, reforma agrară a adus ţărani liberi, mici proprietari, dar săraci, fără mijloace de producţie moderne. Iar dezrobirea ţiganilor, prima din lume, a fost sublimă, dar are efecte dramatice până azi. Domnitorul nu a procedat măcar după tipicul promovat deja de Mihail Sturza, care dezrobise ţiganii proprietate a mănăstirilor poruncind să li se dea şi pământ în zonă. Eliberaţi, dar… aruncaţi în lume, ţiganii au plecat cu cortul, fără ţară…
Intenţiile bune nu ajung! Fără măcar un singur Kogălniceanu, cu un Boc detestat, românii privesc astăzi cu tristeţe spre Cuza.
