Larnaca, Cipru. Am întâlnit şi români fericiţi, dar şi conaţionali care vor să mimeze cu orice preţ beatitudinea sub pretextul „ce dracu’ să mai faci, mă, în ţară?”. Un gălăţean, ca mulţi alţii care veneau să chibiţeze la meciurile de pregătire ale Oţelului, a încercat să-mi creioneze Raiul de sub furoul Afroditei folosindu-se de aprobarea robotizată a fiicei sale. Sătul pe bună dreptate de sistemul sanitar autohton (mi l-a pomenit în treacăt şi pe Arafat, nu mai ştiu dacă zicea de bine şi mai ales când, înainte de demisie sau după), căpşunarul de Orient Mijlociu mi-a demonstrat, poate involuntar, că nu-şi va pierde în veci spiritul de român neaoş. OK, avea j’de mii de nemulţumiri, aproape că-mi diluase atenţia pentru fotbalul amical, însă avea abilitatea să-mi şi servească în contrapartidă multiplele avantaje pe care le-ar presupune exilul în buricul Mediteranei: „Frate, e grea străinătatea, dar mi-am luat apartament, casă, aici chiar mă descurc, poate că-mi dau drumul şi la o afacere proprie.”
Trecând peste încăpăţânarea cu care ţinea de linia de dialog, admirabil individ. N-a rămas în ţară să cerşească ajutoare sociale şi nici afaceri cu statul, iar dacă ar fi dat în cap ar fi avut de-a face cu Poliţia. Şi când zici Poliţie la ciprioţi în caz de tâlhărie – mi-au povestit alţi compatrioţi pripăşiţi în insulă, probabil păţiţi de vreme ce cunoşteau atâtea detalii – trebuie să te aştepţi la o veritabilă poveste de dragoste cu trenul. Frontal! „Te bat miliţienii de p-aici de faci pe tine”, cam aşa arată sufletele în uniformă care veghează la bunăstare. Nu a imigranţilor.
Dar să revin la personajul nostru, în opinia mea autorul unui act antologic pe care marii regizori de teatru şi film – Oscarul e în toi, iată! – îl vânează cu luneta. Încerca să-mi arate că ţara în care s-a născut e de la ţară, şi ştim cât de necivilizaţi suntem în comparaţie cu alţii. Aşadar, îi dau dreptate şi, încă marcat de proba de umor involuntar etalată, îi dau şi cuvântul: „Să vezi cum arată aici, în Cipru, spitalele! Mamă, super de tot! M-am operat şi eu, şi fata mea s-a operat. Ia zi, tată, nu-i aşa că ţi-a plăcut când te-ai operat, că era frumos spitalul? Ei nu ţi-a plăcut, te alinţi, zi-i domnului cât de frumos a fost!” Făcea precum băbuţele care se întorc de la priveghi cu axiologia făcută ţăndări: „Ai văzut, fa, ce frumos era mortu’? Parcă dormea, nu alta!”
