Trăim în ţara lui Big Brother

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

 

Vă mai amintiţi nebunia de la recensământ cu uite CNP-ul, nu e CNP-ul? Românii s-au scandalizat în masă pentru că li se cerea acest număr unic de înregistrare pentru completarea unui formular care presupune păstrarea confidenţialităţii. Asta pentru că recensământul, până la urmă, este o cercetare de natură sociologică, nu o identificare pe sistem poliţienesc. Iar CNP-ul oferă, de fapt, aproape toate datele personale pe care, în mod normal, nu ai vrea neapărat să le faci publice: data naşterii, judeţul de domiciliu, numărul certificatului de naştere şi, evident, sexul.

Sub ameninţarea cu amenda, unii au furnizat până la urmă informaţia, alţii nu. Dar întrebarea rămâne: până unde se poate merge cu cererea de date personale în situaţii care nu o impun? Care este graniţa dintre interesul şi securitatea publică şi protejarea intimităţii persoanei?

În Prefectura Galaţi, de exemplu, nu poţi intra dacă nu-i dai CNP-ul jandarmului de la intrare. Şi, dacă intri de trei ori pe zi, tot de trei ori ţi-l va cere, deşi l-a notat o dată într-un registru. Dincolo de absurdul situaţiei în sine, în cazul în care nu eşti un simplu cetăţean venit în audienţă la prefect, ci o persoană cu o calitate oficială sau de reprezentare - trimis al unei alte instituţii sau chiar jurnalist - legitimaţia de serviciu cu datele aferente (fotografie, nume, prenume, marcă) ar trebui să fie arhisuficientă.  Dar, se pare, nu e.

Mergând mai departe, dacă se strâng semnături pentru a susţine o cauză sau alta, ţi se cere, chiar în mijlocul străzii, CNP-ul. Evident, în atare situaţie, este benevolă contribuţia la crearea unei baze de date care pe urmă să fie vândută pe bani buni unei companii de telefonie mobilă sau unei instituţii de credit. Dar sunt şi situaţii, foarte multe, în care punerea pe tavă a informaţiilor cu caracter personal nu mai este opţională.

Sentimentul pe care românii au început din ce în ce mai mult să-l aibă, în ultimi ani, este că le sunt controlate toate mişcările şi că, mereu, cineva ştie unde şi cu cine sunt şi ce au mâncat la prânz. E drept, avem moştenirea grea a 50 de ani de supraveghere în care ochiul fratelui mai mare era mereu treaz şi albastru. În consecinţă, e foarte posibil să fi rămas cu toţii puţin paranoici, dar şi modalităţile de control şi supraveghere s-au înmulţit, iar senzaţia de invadare a spaţiului personal e din ce în ce mai pregnantă.

Ni se spune mereu că, de exemplu, americanii sunt identificaţi oriunde în baza numărului de asigurare socială şi nu spun nimic. Sunt controlaţi, mai ales după 11 septembrie 2001, pe aeroporturi, şi nu se mai supără. Ei bine, se pare că, mai nou, se supără. Ieri, o ştire mi-a atras atenţia. Un cetăţean american, John E. Brennan, a spus că s-a săturat să fie abuzat de ofiţerii aeroportului şi s-a dezbrăcat complet pentru a trece prin aparatele de securitate.

Cu alte cuvinte, dacă vreţi să mă controlaţi, iată! Poliţia din Portland l-a arestat pentru comportament nepotrivit şi indecenţă şi a plătit 4.000 de dolari cauţiune, dar măcar a protestat omul. Nu spun, nici pe departe, că ar trebui să ne opunem în pielea goală avalanşei de instituţii şi companii care ne cer, din orice poziţie, date personale. Dar să ne opunem ar cam trebui. Altfel, România va deveni o mare casă a lui Big Brother. Şi nici în debara n-o să ne putem ascunde.

Citit 1738 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.