Opriţi chefurile din cimitire!

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Întotdeauna am fost străfulgerat, aşa, de un fel de fior, de o teamă inexplicabilă, atunci când am trecut pe lângă un cimitir. Asta în ciuda faptului că, în copilărie, am crescut într-o casă vecină cu cimitirul, iar slujbele de îngropăciune, florile de pe morminte, complicata aromă de tămâie, bocetele sfâşietoare şi parastasele au făcut parte din universul meu în teribilă expansiune.

Atunci am descoperit cărarea îngustă dintre moarte şi viaţă, am asistat la faze „horror” care acum ar avea „bulină 18” (e de prisos să vă spun că primul schelet uman nu l-am văzut la orele de biologie…), dar am avut şi şansa unică de a-mi întipări în memorie tradiţii şi ritualuri de o profunzime greu de atins acum, în era sclaviei IT.

Ceea ce m-a impresionat atunci a fost simplitatea şi seninătatea faptelor oamenilor. De Paştele Blajinilor, femeile satului se adunau la intrarea pe aleea ce despica, la linie, cimitirul. Acolo, pe mese adunate de dascăl de la casele din vecinătate – mama dădea una sau chiar două mese – se aşternea ofranda: cozonaci, pască, ouă roşii, colaci, fructe, colivă, vin.

Apoi, în mare respect şi smerenie, părintele citea din Carte, iar oamenii nu mai pridideau făcându-şi cruci şi murmurând rugăciuni alături de el. Urma un alt ritual admirabil: dăruirea bucatelor sfinţite. Fiecare trecător primea o felie de cozonac, un ou, un pumn de colivă, o gură de vin. Nimeni nu se înghesuia, nu se călca pe picioare, nu înjura, nu punea muzică de petrecere la maximum, nu-şi etala lanţul de aur gros cât degetul. Cimitirul era doar locul de reculegere şi de pomenire.

În ultimele două decenii, din păcate, deşi am câştigat din punct de vedere democratic lucruri pe care alţii doar au visat, am reuşit şi „performanţa” de a demonetiza valori spirituale care altădată erau intangibile.

Parastasul de demult nu mai este un prilej de omagiere a celor dispăruţi, de verticalizare morală, de dar din suflet. În uşa cavoului sfârâie acum grătarele, din boxe răsună, la căpătâiul celor care-şi dorm somnul de veci, Guţă şi Salam (ori alţi lăutari), iar cimitirul, în final, capătă parfum de cârciumă, de cumetrie, de paranghelie.

Am încercat, la un moment dat al carierei mele jurnalistice, să desluşesc ce vor de fapt chefliii din cimitire. Atunci am descoperit că, pentru ei, ritualul din cimitir nu are nimic deosebit faţă de grătarul din faţa blocului sau de pe malul Dunării. „Am, arăt că am şi mă distrez. Că şi lu’ ăl bătrân îi plăcea viaţa şi manelele lu’ Guţă”, mi-a luminat calea spre înţelegere un individ de 150 de kilograme - în maiou, pantaloni scurţi şi şlapi – care tocmai înfuleca din halca de friptură pregătită la cinci centrimetri de crucea înaintaşului său. Pe unul dintre braţele crucii aşezase o sticlă de whisky scump, în vreme ce pe celălalt braţ îşi ţinea sticla de apă cu care tempera furia cărbunilor.

Luni e Paştele Blajinilor. Mă îngrozeşte gândul că cimitirele din Galaţi ar putea deveni, din nou, pentru o zi, cârciumi de cartier. Sper din tot sufletul că autorităţile vor lua măsuri pentru ca legea – care stipulează clar că petrecerile sunt interzise în cimitire – să fie respectată. Sunt cu ochii pe ei!

Citit 1854 ori Ultima modificare Vineri, 20 Aprilie 2012 20:17

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.