1 Martie a căzut în weekend. Anul acesta, bărbaţii care duceau mărţişoare la muncă pot face liniştiţi obrazul gros, pentru că 2 martie nu înseamnă la fel de mult ca prima zi a Lunii femeii.
Vedeţi, mă şi trezesc beneficiară a unei luni întregi, când nouă ne este dedicată doar o singură zi şi pentru asta se face caz mare în tabăra sexului opus.
Pe internet circulă mesaje vioaie cu femei, mame, poezii, cântece şi imagini idilice despre roditoarele pământului, simbolurile frumuseţii şi dăruirii etc.
În stradă, unde lumea reală are faţă, nume şi adresă concretă, vânzătorii de poveşti legate cu şnurul alb-roşu tremură împuţinaţi de criză şi de o anume detaşare a românilor faţă de tradiţia primăverii. Mai toate centrele culturale româneşti răspândite prin alte colţuri de lume organizează în aceste zile serbări şi expoziţii, pun mărţişorul românesc în pieptul bombat de indignare al italienilor sau oferă măruntul simbol americanilor şi canadienilor uimiţi de câtă importanţă îi dăm noi.
La noi, interesul e, însă, din ce în ce mai scăzut. Simbolul s-a transformat în piatră de moară atârnată la gâtul obligaţiei, pentru părinţi sau pentru partenerii grăbiţi, care leagă şnurul de parfum, pentru a mări impresia artistică şi valoarea primăverii.
Povestea Mărţişorului, cu albul pur şi roşul sacrificiului până la sânge, s-a stins demult. Faptul că mărţişorul vine după Dragobete, ca o încununare a dragostei - ce-o mai fi şi asta când iubirea defilează goală prin toate galantarele cu amănunte picante direct din aşternut? - amănuntul mărunt al semnului că trecerea prin viaţă trebuie sărbătorită în fiecare primăvară rămâne undeva, în urmă.
România mărţişorului a murit demult.
Până şi mărţişorul postrevoluţionar, amuzant, incitant, vindicativ, era mai bun decât ororile care se vând acum. Prostul gust nu mai este întrecut decât de opulenţa revărsată din buzunare care îşi strigă orgoliul. Dacă nu sunt din aur, inimioara sau potcoava, floarea sau coşarul nu mai fac doi bani.
Grăbiţi şi singuri, nu mai avem nici măcar vocaţia mărţişorului. Chiar atunci când primim un semn autentic de preţuire, nu-l mai purtăm decât pe 1 martie.
Cine mai are răbdare să schimbe de la o bluză la alta şnurul înfipt cu ac? Şi cine mai păstrează, an după an, mărţişoarele cu care şi-a plantat bucuria din fiecare primăvară?
Pentru fiecare lucru care ni se întâmplă găsim vinovaţi. Pentru fiecare necaz ce ne cade pe umeri există o cauză. Numai pentru pierderea mărţişorului nu se supără nimeni.
Nimeni nu e îngrijorat că ni s-a risipit bucuria, că sensibilitatea s-a tocit până la os şi că darurile au devenit obligaţie. Înstrăinarea de noi înşine şi sălbăticia pe care o trecem sub tăcere nu mai depind de nimeni. Sunt în puterea noastră şi spun ceva despre noi.
E martie şi nimeni nu e vinovat de asta. E primăvară şi peste o lună sau două nu va mai fi. Gesturile frumoase nu costă, mărţişorul nu e în criză şi reîntoarcerea la noi înşine nu doare. Ce-ar fi să încercăm?
