Axiomă: o persoană care conduce o instituţie publică de mai bine de trei mandate (diferit colorate politic) este un director bun, pe care nu ai motive să îl schimbi.
Ei, da! Poate că enunţul de mai sus ar fi considerat în alte ţări drept o axiomă, adică un adevăr pe care nu este nevoie să îl demonstrezi.
În matematica politicii româneşti însă, situaţia de mai sus este însoţită de următoarele întrebări: „prin câte partide a trecut respectivul director, eventual, din patru în patru ani?”, "cine este naşul/cumătrul/finul de botez al respectivului director?”, „câte dosare despre X sau Y are acest director” sau, măcar, „de câte ori şi-a semnat, în alb, demisia?”.
Dacă şi la aceste întrebări apar răspunsuri care indică faptul că directorul este doar bun profesionist, nu face jocuri politice şi nici nu şantajează, tot rămâne un dubiu: poate soţul/soţia sa…
Toate aceste presupuneri (răutăcioase, tendenţioase, cum vreţi să le catalogaţi) se fac în legătură cu directorii „longevivi” din România nu pentru că toţi aceşti oameni ar fi pătaţi într-un fel sau altul, ci pentru că aşa ne-am învăţat să credem, că directorii sunt, de fapt, slujitori politici preelectorali, transformaţi ulterior în clienţi politici.
Şi cum excepţiile nu fac altceva decât să întărească regula, directorilor care rămân, totuşi, în funcţie, deşi culoarea politică a Guvernului se schimbă, acestor „rara avis” li se pune în cârcă (uneori total eronat) apartenenţa la un partid sau altul.
Asistăm, în prezent, din nou, la schimbări politice. De la primul reprezentant al Guvernului şi până la ultima direcţie, toţi şefii sunt măturaţi, scuturaţi, preţăluiţi politic şi (în general), schimbaţi din funcţie.
Nimic nu cotează; nici studiile făcute, nici legea care îi apără – teoretic! pe funcţionarii publici.
Un parlamentar al puterii declara recent că prefectul trebuie, clar, să fie numit politic. Pentru că altfel, cum ar putea respectivul să pună în aplicare, fidel, planurile Guvernului? Lucru ciudat pentru un spectator de pe marginea scenei politice dâmboviţene, care nu înţelege nimic.
Până la urmă, prefectul este „reprezentantul Guvernul în teritoriu”. Nu al Guvernului PSD, nici Guvernului PD-L, nici PNL. Al Guvernului. Şi în orice guvern te-ai afla, legea poate fi respectată sau încălcată la fel. Nu în stil pesedist, pedelist, sau liberal.
Un alt politician (vezi bine, tot de la Putere, căci la acest subiect doar acestea simt nevoia clarificărilor în cazul schimbărilor politice) explica motivul pentru care trebuie schimbaţi şefii instituţiilor deconcentrate. Deoarece, spunea politicianul, respectivul şef nu ar putea să ducă la îndeplinire programul de guvernare al partidului nostru, atât timp cât în campania electorală ne-a înjurat în faţă!
Adică, sugera politicianul, directorul respectiv – dat fiind că legea nu îi interzice să facă politică, ci doar să ocupe funcţii alese într-un partid – a fost, este şi va fi slujitorul partidului preopinent. (Că a cheltuit bani publici, făcând campanie electorală, este o altă problemă – nu despre ea discutăm aici).
Şi, în loc să se schimbe legea şi să interzică definitiv funcţionarilor publici să facă politică, care credeţi că este soluţia? Votarea unei noi legi, prin care şefii instituţiilor deconcentrate pot fi schimbaţi politic!
Prin numirile politice care ameninţă să arunce în haos atât cât a mai rămas din activitatea deconcentratelor, partidele care ieri, aflate în opoziţie, se plângeau de teroarea Puterii, nu fac astăzi altceva decât să confirme teoria bulgărelui de zăpadă, transformat, în final, în avalanşă.
Adică, voi ne-aţi dat jos şefii, cât aţi fost la putere, acum este rândul nostru. Numai că nu se înţelege deocamdată că la un bulgăre chiar aruncat în faţă, supravieţuieşti, iar la o avalanşă, nu.
