ţigan
Pentru că are maşină bengoasă! Angajează bodyguarzi deschişi la culoare, are vilă... Ei, dacă are palat, lumea spune că-i ţigan. Dar stă în comunitatea lui şi nu-i pasă.
Se spune „muzică ţigănească” şi imediat îţi imaginezi un taraf care te face să plângi cu vorbe. E de rău? E de rău, însă, când vezi plozi dezbrăcaţi, murdari, sau tineri cu privirea aia şireată, de la care te aştepţi...
M-am dus duminică să cumpăr un medicament, era să închidă la farmacie şi m-am îmbrăcat cu o buleandră la îndemână. Neras şi cu părul alandala, m-am aşezat la coadă. Cei din faţă şi-au pus mai bine portofelul: nu prezentam încredere!
A doua zi, unul dintre domnii aceia chiar m-a salutat: acum aveam pălărie! Nu culoarea, ci „stilul” este cel care discriminează de fapt!
Un ziar "naţional” a iniţiat ieri chiar un proiect de lege: romii să se cheme din nou ţigani, ca înainte de anul 2000. Astfel, se va risipi confuzia între romi şi români, ni se explică.
Păi, nu-i tot una, n-au aceleaşi drepturi şi romii şi românii? Cel puţin aşa ne place să gândim, comod şi ipocrit. Suntem primii care să acceptăm orice denumire nouă dată ţiganilor, că tot nu ne costă nimic.
Românul este băiat de treabă şi are idei măreţe. Când Vodă Sturza, pe la 1844, slobozea (după cerinţele Regulamentului Organic, un fel de aquis comunitar al vremii) robii ţigani domneşti şi mănăstireşti, boierii mai cu idei europene dădeau şi ei libertatea celor care erau vânduţi ca obiecte, despărţindu-se, prin zestre, vânzare sau moştenire, mama de fiu şi soţul de soţie.
Numai că vodă prevăzuse vatră de şedere numai pentru cei din „decret”, pe când boierii le dădeau drumul ţiganilor în lume, fără căpătâi, aruncându-i în sărăcie. La boier, erau bătuţi, dar măcar apucau să mănânce…
Nici astăzi nu stau prea diferit lucrurile. Pline de bunăvoinţă, autorităţile române au acceptat să le spună ţiganilor „romi” sau chiar „rromi”. În loc să facă locuri de muncă şi şcoli speciale, nu-i mai bine să scape de ei, denumindu-i altfel, mai „european”?
Dacă este să credem sursele citate ieri de ziarul amintit, pentru că fostul ministru de Externe Teodor Meleşcanu susţinea în ´93 că denumirea de „rom” ar crea confuzii, preşedintele de atunci al Adunării Parlamentare Europene, Miguel Angel Martinez, i-a reproşat românului abordarea „intolerantă, xenofobă şi împotriva normelor europene”.
Şi acum, potrivit aceleiaşi surse, enervat de violenţele emigranţilor din ţara noastră, Martinez spune că rom sau român tot aia este!
Dacă oficialităţile române, speriate că nu vor mai fi primite pe la chindiile politice din străinătate fără suspiciunea că le-ar fura portofelele celor din zona Schengen sau c-ar da în cap, la toaletă, vreunui comisar european, încearcă să risipească confuzia, etnia însăşi este confuză şi profund divizată pe interese.
Politicienii romi, care apar şi pe la televizor, îmbogăţiţii romi, care nu se uită la cei rămaşi coate-goale, o mică pătură de intelectuali şi de activişti romi care s-au învăţat să lucreze cu statul şi cu organismele europene şi ţigani cărora nu le pasă dacă sunt romi sau nu, motiv pentru care n-au nici măcar identitate sunt băgaţi în aceeaşi oală. Opulenţă şi foarte multă sărăcie, la o populaţie în continuă creştere în frunte cu un rege şi cu un împărat!
Poate şi aici, respectându-şi tradiţiile şi ca să nu se confunde cu manglitorii, romii căldărari ar trebui să ceară să li se adauge un „c”, de la „căldare”, ursarii, un „u”, iar ţiganii de mătase, boierii muzicii, un „m”.
Aşa, măcar n-ar mai fi confuzii atunci când mascaţii descind la vreun „clan”, unde nu se găseşte niciun „m” sau „c”, poate rareori un „m” - invitat.
Pentru că povestea romilor (sau ţiganilor, cum vă place) merge oricum, implacabil, înainte.
