Un sunet ca de clopot îmi atrage atenţia fără să vreau, mă aşteptam să văd vreun meşter fierar ori un ceaunar. Da’ de unde, din spatele unei stive de „porţelanuri” înşirată direct pe asfalt, comerciantul îşi laudă marfă. „Rezistentă, domnu'”, eticheta verbală pusă de omul care îşi ciocnea două castroane. Greu, printre semeni mergând într-o direcţie şi privind în alta, mai fac vreo zece metri şi aceeaşi imagine. În îmbulzeala aia, să nu-mi fi dat seama şi să fi mers în cerc? Aceeaşi marfă, alt vânzător. Între ei, nişte tanti cu ciorapi, fesuri, dresuri şi alte alea de o calitate îndoielnică. Totul stresant de repetitiv. Pentru ce a mai rămas un spaţiu extrem de îngust între blocul fostei librării centrale şi tarabe? Pentru nişte farfurii banale, exact la fel ca cele din orice magazin de profil, că doar e târg de mare sărbătoare. Ah, ce le-aş sparge în capul ălora de au organizat aşa ceva! De ceva ani buni, evit să mai ies în stradă, prefer să-mi sărbătoresc Galaţiul altfel decât să-mi stric starea sufletească fiind şi eu parte a un kitsch urban. De data asta, n-am putut evita, am avut ceva oaspeţi care au ţinut morţiş să vadă ce şi cum este în oraşul nostru într-o zi specială. Am încercat să dreg busuiocul şi i-am scos dintre „meşterii populari” pe motiv de-un mic şi-o bere. Vai, ce gafă! N-am făcut altceva decât să-mi amplific umilinţa. Grătarele erau de o parte a străzii, iar ca să ajung la o masă a trebuit să traversez străduţa extrem de aglomerată. Nu ştiu câţi dintre semeni s-au ales cu pete de grăsime şi muştar din această încercare temerară, cert este că profit de ocazie să-mi cer scuzele de rigoare. Iar odată ajuns dincolo, pe băncuţă, la masă, alte clipe jenante. Fără becuri agăţate de respectivele pavilioane, de doar intuiai ce e în cartoanele de pe masă. Deja o dădeam în mofturi, cum să am pretenţii de vreme ce în zi de sărbătoare încă se lucra la iluminatul special stradal? A urmat momentul concertului, unul care mi-a amintit de marea dezamăgire a multora din mai 2011 când, din cauza amplasamentului scenei într-un spaţiu îngust, cam două treimi din gălăţenii ce veniseră să savureze clipa decernării trofeului de campioană n-au văzut absolut nimic. Exact la fel a fost si acum. S-a vrut altceva, dar a ieşit un rateu colosal. Probabil s-a ales acel loc pentru ca traficul rutier să fie blocat pe o porţiune mai mică şi pe o stradă mai puţin importantă. Nesemnificativ, puţin îmi pasă de motivele lor. Nu vreau decât ca gălăţeanul să-şi poată trăi sărbătoarea aşa cum se cuvine, să poată ieşi cu toată familia, fără grija că-i este călcat în picioare copilaşu’ sau lovită soţia însărcinată. Senzaţia este fără echivoc, totul a fost făcut în pripă, personalul desemnat să se ocupe de organizare şi-a dovedit amatorismul, incompetenţa. Speranţa moare ultima, poate că se va învăţa ceva din tot iarmarocul acesta ratat. Doar dacă se va ţine cont că „peştele de la coadă se curăţă”. Deocamdată, m-am întors la felul meu de a-mi trăi sărbătoarea Galaţiului drag. Cu a mea colecţie video. Filme impresionante din expediţiile alpinistului Tiberiu Pintilie, înregistrarea „aurului mondial” al gimnastei Ana Porgras. L-am revăzut pe Nicu Vlad la Los Angeles şi toate golurile cu care Oţelul a devenit campioană. Ce-ar fi ca data viitoare în loc de farfurii pe trotuar să vedem împreună filmele din colecţia „gălăţeni cu care ne mândrim”!
Sărbătoare tradiţională, tot batjocură stradală Scris de Marian Căpăţînă
Mai multe din această categorie:
