Ginta latină nu se dezminte. Doar în Italia mai găsim declaraţii sau scene la fel de amuzante ca acelea pe care le dăm de toţi pereţii moralei şi comportamentului la noi, în România. Din cauza asta şi avem cele mai multe probleme tot cu italienii, ne asemănăm al naibii.
Nu ştiu dacă vă mai amintiţi, dar luna trecută, premierul italian Silvio Berlusconi a recidivat în comportamentul misogin, şi are o istorie serioasă în domeniu, afirmând că femeile frumoase sunt cauza creşterii numărului de violuri în peninsulă. Mai mult, a propus mărirea numărului de soldaţi scoşi în stradă pentru a le putea apăra pe frumoasele italience, un soi de compliment, pe care nu ne-am fi mirat să-l emită Băsescu…
Ambii purtători de B la începutul numelor sunt, să recunoaştem, la fel de controversaţi ca personaje.
Dacă-l iei la bani mărunţi pe focosul miliardar italian, obiect al atâtor scandaluri, multe legate de comportament sau gafe, dar şi de avere, poţi să tragi concluzii pripite. La urma urmei, a fost câştigător la puncte cu partidul său în alegeri şi a trecut cu bine peste toate obstacolele pe care şi le-a scos singur în cale.
Personajul este chiar amuzant, tocmai din cauza faptului că spune ce gândeşte, dar şi recunoaşte când greşeşte. Temperamentul, pe marginea căruia se pot pune gafele italianului, i-ar scăpa şi pe unii dintre ai noştri de comentarii neplăcute, dacă aceştia ar avea decenţa de a fi cinstiţi cu electoratul.
Dar aici asemănările se cam opresc. Pentru că, la noi, politicienii te prostesc în faţă, spun vrute şi nevrute, iar la sfârşit nu recunosc nici morţi că au greşit cu ceva.
E interesant modul acesta de a gândi, merită chiar o analiză sociologică complexă. Politicianul român, cu sânge fierbinte şi el, odată pus în funcţie, se consideră brusc coborât cu hârzobul din cer. Are mereu dreptate, se pricepe la toate, împarte ce nu-i aparţine şi ţine să stea neapărat în primul rând, unde consideră că îi este locul.
N-o să vă dau exemple, pentru că sunt la îndemâna oricui. Dar fenomenul ia amploare, pentru că exemplul funcţionează în Românica cu putere de lege. De la portar la ministru sau preşedinte, toată lumea se comportă când pune mâna pe un scaun ca şi cum acesta i-ar aparţine. Accesoriile funcţiei i se cuvin de drept, de parcă le-ar fi adus de acasă.
E un soi de curent naţional „să ni se dea”, care mătură România mai ceva ca o tornadă. Indiferent la criză. Elevii aşteaptă note mari fără să înveţe, studenţii vor posturi bine plătite fără să fi aprofundat ceva în facultate, liderii de partid vor funcţii fără să aibă habar de domeniul pe care trebuie să-l conducă, preşedintele vrea să fi prim-ministru şi ciobanul vrea să-i plătească statul oile mâncate de lup.
Şi colac peste pupăză, Elena cea Băsescu vrea să fie europarlamentar, chiar dacă „succesurile” ei nu o îndreptăţesc la asta. Mai curând ar intra în sfera de interes a lui Berlusconi şi ar ieşi însoţită pe stradă, pentru că picioarele sunt mai preţioase la ea decât discursul politic…
E şi acesta un motiv pentru care, pe plaiul mioritic, o femeie, chiar mai eficientă decât un bărbat, are puţine şanse de reuşită. Decoltarea politică, blondă sau brună, face suficiente deservicii sexului slab.
Când ascensiunea în funcţie sau în viaţă vine pe bază de fotogenie, valorile se retrag cuminţi prin casele lor. Pentru că una este să te acuze Berlusconni de frumuseţe şi alta să te facă Băsescu ţigancă împuţită, nu-i aşa?
În concluzie, sânge fierbinte avem şi noi, din belşug. La subţierea lui în nişte veacuri de civilizaţie mai trebuie să lucrăm.
