Ultima dispută naţională, evident mai puţin mediatizată decât spionul Floricel, are ca subiect orele de sport din liceu.
Motivaţia iniţială a fost bună: reducerea numărului de ore petrecute de liceeni în şcoală. Dar ca orice lucru început bine la noi, continuarea s-a dovedit dezastruoasă. Pentru că reducerea s-a făcut de la sport.
Ministerul a decis, motiv pentru care şi parlamentarii şi ministrul de la Tineret şi Sport degeaba se mai agită, ca liceenii să rămână cu o singură oră de sport obligatorie pe săptămână. Răul a fost făcut şi asta seamănă teribil cu un atentat la buna dezvoltare a unei întregi generaţii. Cea aflată acum pe băncile şcolii, pentru că precedentele oricum sunt pierdute pentru educaţia fizică.
Sportul, ca şi muzica, desenul, educaţia artistică în general, a devenit demult preocupare adiacentă procesului de învăţământ. Dacă părinţii au bani, îşi mai educă pruncii şi în alte direcţii decât studiul obiectelor de bază şi obligatoria limbă engleză, fără de care nici un tânăr cu monitor în faţă nu poate intra în viaţă. Sic!
Dar, dacă despre instrumente muzicale, cor şi orchestre, despre ateliere de pictură sau ore de istoria artei poţi cu greu să mai vorbeşti prin liceele româneşti, despre sport încă se mai discută. Şi asta pentru că noi stăm, totuşi, cu urechea ciulită la ce spun europenii şi UE a atras atenţia că mişcarea e necesară precum aerul pentru menţinerea sănătăţii, grav afectate în ultima vreme la copii şi tineri.
Copiii noştri au mai toţi scolioză, se îngraşă înainte de vreme, respiră greu cum parcurg câţiva paşi pe jos, nu ştiu să meargă pe bicicletă, nu fac drumeţii, stau prost cu imunitatea şi, în general, se dezvoltă fizic precum plantele sălbatice, cum dă Domnul!
La ciclul primar, sportul este aproape o iluzie, în gimnaziu se scot scutiri cu carul, iar la liceu, elevii deja sunt obişnuiţi cu lipsa oricărui efort fizic. Stau ore în şir în bănci, apoi alte ore în fata calculatoarelor, pe urmă pe fotolii, la televizor. Şi poate că toate aceste deprinderi ar fi mai uşor de reparat, dacă ar exista nu doar respectul pentru sport, ca disciplină, cât condiţiile minime ale practicării acestuia.
Vorbim de ani buni despre starea sălilor de sport de la Galaţi, de faptul că nu există bazin, că în cluburile sportive practică sport un număr redus de copii şi tineri. Şi ne comparăm cu Brăila. Dar faptul că acolo există un bazin de înot, de exemplu, nu înseamnă că se folosesc de el toţi copiii. Au doar un pas micuţ înaintea noastră.
Bazele sportive ale şcolilor din toată ţara sunt la pământ. Un teren pe care băieţii bat mingea nu înseamnă condiţii optime de practicare a sportului. Inclusiv profesorii de sport sunt din ce în ce mai puţini. Şi unde să prindă cineva drag de această meserie? Printre maşinile parcate până în zidul blocurilor, în cluburile care cerşesc bani pentru câte o deplasare pe an?
Sportul de masă e o vagă amintire, obişnuinţa mişcării nu mai există, ideea de competiţie a dispărut din toate domeniile. Până şi cuvântul sportivitate pare să se fi golit de conţinut. Ca atitudine şi mentalităţi, inclusiv asta ar trebui să ne dea de gândit.
La noi nu ai voie să calci pe iarbă, să alergi printr-un parc, să mergi pe bicicletă, să faci carting, să joci volei… Şi când ai voie, nu ai unde.
Am pierdut două decenii de interes faţă de sănătatea noastră, iar acum ne pregătim pentru al treilea. Dintr-un singur condei am mai înmormântat o speranţă. Cea a regăsirii sănătăţii fizice şi psihice a copiilor noştri.
Şi ne mai mirăm că se consumă energia acestei naţii în bătăi, furturi, crime sau spionaj. Asta avem, asta consumăm! Din plin.
