23 de ani. Şi nu ne oprim aici

Scris de Anca Spânu

Sâmbătă, 22 Decembrie 2012 00:00

Adăugăm un an la istoria noastră şi la cea a României postdecembriste. În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, în condiţii care astăzi sunt poate subiectul orelor de istorie, se năştea, la Galaţi, "Viaţa liberă". Un ziar pentru gălăţeni, făcut de gălăţeni, un manifest al libertăţii abia câştigate şi încă nesigure din acele zile tulburi de iarnă. Astăzi, copiii Revoluţiei sunt adulţi, au terminat şi facultatea, ba chiar au şi votat de două ori, dacă le-a păsat suficient cât s-o facă. La 23 de ani, unii au încheiat poate studiile în străinătate şi privesc viitorul cu încredere, alţii, rămaşi acasă, se confruntă cu lipsa locurilor de muncă şi cu lipsa de viziune a celor care îi şi ne conduc. Viaţa nu e cu siguranţă mai uşoară pentru ei, la fel cum nu a devenit mai uşoară nici pentru părinţii lor, care îi numeau, atunci, Victor şi Victoria, cu gândul la un trai mai bun, în libertate. După 23 de ani, nu am aflat încă de ce au murit oameni în decembrie '89, nu ştim dacă a fost sau nu lovitură de stat, revoltă populară ori o combinaţie a celor două. Tot ce ştim cu siguranţă este că undeva, prin cimitirele patriei, tineri entuziaşti din acel decembrie îşi dorm, sub lespezi, somnul de veci. Datorită lor, ne putem face auzită vocea. Datorită lor, putem vedea lumea. Datorită lor, şi noi, jurnaliştii, existăm astăzi. Vorbe mari, veţi spune. Poate. Personal, nu am luat niciodată libertatea de expresie drept un dat. Ştiu că trebuie să luptăm constant pentru ea, că nu avem dreptul să ne lăsăm vocea sufocată nici de foştii securişti care ajung astăzi în Parlament, nici de foştii nomenclaturişti care, din umbră sau mai la vedere, conduc încă această ţară. Dintre toate drepturile câştigate cu sânge atunci, acum 23 de ani, acela de a spune ceea ce gândim este poate cel mai important. Nu pieţele pline cu portocale, nu rafturile colorate ale supermarketurilor, nu hainele de firmă şi parfumurile fine, nu maşinile de 300 de cai putere care pot circula în fiecare duminică, ci posibilitatea de a ne exprima liber. E adevărat, presa, în ansamblul ei, nu şi-a făcut un serviciu, în ultimii ani, aservindu-se intereselor politice de toate felurile şi lăsând mai jos ştacheta la capitolul calitate. Dar existenţa ei, bună, rea, aşa cum este, reprezintă un câştig care nu ar trebui tratat cu uşurinţă. În ceea ce ne priveşte, încercăm să facem tot ce ştim noi mai bine pentru ca gălăţenii să fie informaţi corect şi complet. Ne bucurăm la gândul că, zilnic, cele 7.000 de copii de "Viaţa liberă" ajung la 56.000 de oameni şi că, prin intermediul site-ului nostru, alţi peste 12.000 de gălăţeni se informează. Cu siguranţă, mai şi greşim. Dar sentimentele care ne mână acum în luptă sunt, şi după 23 de ani, aceleaşi cu cele pe care fondatorii "Vieţii libere" le-au avut, în noaptea aceea zbuciumată, în timp ce aşteptau să iasă ziarul pentru prima dată: ne dorim să le fie mai bine gălăţenilor şi să ne putem face, cu adevărat, meseria. Atâta vreme cât încă mai putem face asta, cred eu că misiunea noastră continuă. În condiţii diferite, cu instrumente diferite, dar cu aceeaşi forţă a gândului bun şi a efortului onest. Şi pentru că ziarul acesta nu e al nostru, ci al oamenilor care îl citesc în fiecare zi, dorinţa noastră de continuitate şi de prosperitate se transformă într-o urare pentru ei. Aniversarea trecută, noi pregătim deja primul număr din anul 24. Pentru că istoria nu se opreşte aici.