A fost odată, ca niciodată, un program european prin care şcolarii erau recompensaţi cu un măr pe zi. Entuziasmant! Atâta doar că bucuria a durat puţin. Foarte puţin. Consecvenţi tradiţiilor mioritice, aleşii naţiei au făcut o aşa de cumplită varză din toată procedură, încât merele n-au ajuns la elevii gălăţeni nici măcar acum, la aproape cinci ani de când Comisia Europeană a aprobat fondurile necesare derulării activităţii.
Eşecul acestui program are cauze atât de prozaice şi de specific româneşti, încât mă apucă jena doar analizându-le. În primul rând, Programul „Mărul” - fiind pe bani europeni, deci atent controlat - scoate din ecuaţie tocmai esenţa funcţionării societăţii noastre: şpaga. „Mărul” nu poate produce mită pentru nimeni, căci achiziţia se face doar prin licitaţie publică şi doar în condiţiile stabilite de Uniunea Europeană. Dacă ne lăsau să facem ca la „Cornul şi laptele”, era simplu. Şpaga de 10% (cam o jumătate de milion de euro pe an) ajungea unde trebuie, iar elevii se „delectau” cu înlocuitori, cum ar gemul de mere, marmelada sau chiar guma de mestecat turcească cu aromă de Ionatan.
Însă oficialii de la UE nu şi nu. Doar mere. Doar prin licitaţie deschisă. Doar cu decontare după furnizare. Doar cu respectarea condiţiilor de calitate europene. Ce mofturi, dom’le! Cum îşi pot ei imagina că acceptă vreun şmecher, trimis pe firul scurt, să facă profit de doar 4-5% din afacerile cu Statul? Ăştia de la UE n-au minte!
Interesantă este şi explicaţia furnizată la un moment dat de autorităţi pentru a-şi masca într-un fel lipsa de interes. „Sunt prea multe acte de făcut şi nu merită efortul”, a sunat explicaţia birocraţilor. În traducere liberă: „Fugi, mă, de aici! Nu iese nimic la portofel, nu mă deranjez”.
Paradoxal, în timp ce elevii gălăţeni se hrănesc cu promisiuni, iar banii de la UE se pierd, producătorii de mere din judeţ (uite că avem şi aşa ceva!) se plâng că nu prea au cui vinde marfa la un preţ corect şi că sunt sufocaţi de marfa ajunsă „la negru” în pieţe. În România intră, fără oprelişti, mere din toate colţurile lumii. Cea mai mare parte din marfă este declarată în vamă la preţuri ridicole: între 8 şi 15 bani pe kilogram. Apoi, este plimbată şi scumpită prin 4-5 societăţi fantomă (care nu plătesc vreodată impozite), până la firmele de distribuţie, care o dau tarabagiilor, în funcţie de soi şi calitate, cu între 80 de bani şi 2 lei. Evident, când nu plăteşti statului nici un impozit, îţi permiţi să te joci cu preţul şi să-l aduci la sapă de lemn pe cel care este împovărat de dările către Fisc. Iar odată ucisă concurenţa, controlezi piaţa după cum pofteşti.
Nu mai intru în amănunte legate de carantina fitosanitară a merelor şi a materialului săditor adus, pe diverse rute, din străinătate. Mă uit doar la rezultate: în ultimii ani o mulţime de boli şi de dăunători de import ai pomilor au măcinat până la dispariţie livezile româneşti. Nimic nu-i întâmplător.
Una peste alta, autorităţile promit că – gata! – iau taurul de coarne şi din semestrul 2 (adică din 7 ianuarie 2013?) vor lua banii de la Uniunea Europeană şi vor da elevilor mere. Îmi permit să am serioase îndoieli. Ana n-are mere de cinci ani încoace. Ce vă face să credeţi că lucrurile se vor rezolva în cinci zile?
