Nu ştiu până în ce punct se va ajunge cu procesul de descentralizare demarat de acest guvern, dar este pentru prima oară în două decenii de transformări şi reorganizări, de legiferări şi modificări, când de la momentul iniţierii unei măsuri se precizează clar şi modul în care ea va fi dusă la capăt.
Faptul că s-a declarat că descentralizarea nu înseamnă doar sarcini pentru administraţiile locale, ci şi resursele financiare cu care acestea să le poată îndeplini, e un pas important.
De prea multe ori s-a răsturnat carul cu obligaţii pe capul comunităţilor locale, s-a pasat motanul către acestea, în timp ce sursele de veniturile li s-au diminuat legal. Exemplul banilor din taxele locale plecaţi în bejenie către autoritatea centrală, până li s-a pierdut urma, este doar unul. Care întăreşte zicala românească „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii”, când e vorba de rezolvarea durerilor din teritoriu.
Să nu ne îmbătăm însă cu apă rece. Actuala nevoie de descentralizare nu vine doar dintr-o clarificare bruscă a autorităţilor centrale asupra responsabilităţii comunităţilor locale, cu liderii lor cu tot. Este, în primul rând, o consecinţă a crizei economice şi a situaţiei delicate în care se află guvernul bipartinic.
Oricâte eforturi ar face pentru atenuarea situaţiilor neplăcute, precum mărirea numărului de şomeri, închiderea unor activităţi economice, sprijin de stat pentru unităţi strategice sau generatoare de conflicte sociale etc, pericolul imediat de reacţie este în teritoriu.
Acolo unde, în campanie, s-au promis poduri şi şcoli, drumuri şi locuri de muncă şi unde România nu seamănă deloc cu un stat european. Ştergerea bruscă a acestor proiecte de pe listă poate fi periculoasă. Mai ales într-un an cu alegeri europarlamentare şi prezidenţiale…
Ca să nu mai amintim, că doar nu suntem copii de şcoală, faptul că, la nivel local, uninominalele au lăsat încă numeroşi abonaţi de partid în afara tortului aniversar al victoriei. Nu toţi câştigătorii fără loc au ajuns secretari de stat sau directori prin ministere, aşa că împărţirea posturilor în teritoriu, fără fonduri suficiente pentru o activitate profitabilă, ar însemna un soi de admitere cu taxă.
Şi o spun cu toată înţelegerea. E posibil ca inclusiv oameni pricepuţi să aibă nevoie de resursele locale pentru a pune osul la treabă.
În altă ordine de idei, descentralizarea, ca principiu, ne poate vindeca, cât nu e prea târziu, de meteahna, prelungită prea mult peste ani, a aşteptării hârzobului de la centru, care să ne binecuvânteze cu bogăţia dorită.
Discuţiile privind împărţirea fondurilor după apartenenţa de partid au fost prea multe. În condiţiile în care aceste fonduri îţi aparţin de drept, legal, modul în care le utilizezi trebuie justificat în faţa comunităţii, indiferent de partidul care te susţine. E vorba de banii contribuabilului, care te-a votat sau nu, şi cu care nu ai voie să te joci.
Cultura, învăţământul, drumurile, protecţia categoriilor defavorizate din spaţiul exact al zonei unde se duc banii din buzunarele oamenilor trebuie sprijinite concret, transparent. Chiar atunci când împarţi… sărăcia.
Evident şi aici poate să apară suspiciunea, pentru că unele administraţii locale ştiu (sau vor) să folosească eficient fondurile, altele nu.
Concluzia ar fi că ne putem bucura, deocamdată cu rezervele amintite, de un pas important în procesul descentralizării despre care vorbim dinainte de a fi fost acceptaţi ca membri în Uniunea Europeană.
Criza ne-a obligat, iată, să ne luăm inima în dinţi. Să nu mai aşteptăm să ni se dea, ci să ne luăm singuri. Rămâne de văzut cât şi până unde.
Că, la noi, o minune ţine cam trei zile. Uneori, şi acelea neîncheiate.
