Nici când a condamnat comunismul, nu a fost Traian Băsescu atât de serios. Discursul său de ieri, din faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, a fost un model de teorie aplicată, echilibrat şi manifest, la realităţile României în situaţia de criză.
A luat la explicat, cu repetiţiile de rigoare, astfel încât nimeni să nu poată spune că n-a auzit bine, sau nu i s-a atras atenţia asupra unei cifre, a unei idei, cele două pericole majore în care se află ţara (variantă inclusă: conducătorii ei) în acest moment, şi anume, criza de încredere şi cea de reprezentativitate.
Pentru că discursul preşedintelui este publicat, nu mă voi opri la toate exemplele folosite, adăugând numai că nu i-a scăpat prilejul să se plaseze, de la început, constituţional, la tribuna Parlamentului şi să dea exact dimensiunea greşelilor fostului guvern, din cauza căruia avem acum o serie de probleme.
Printre picături a mustrat şi justiţia, amintind neajunsurile sale, fără a-l nominaliza însă direct pe „vinovatul numărul unu” de corupţie mare, Adrian Năstase. Tot ce a spus Traian Băsescu în discursul său despre justiţie, educaţie, sănătate etc, a fost de bun simţ.
A atras atenţia asupra pericolelor din economie, asupra datoriei private uriaşe, asupra transformării banului public în buget de campanie, sau a incompetenţei din administraţie şi consecinţelor acesteia. N-a pus problema unui împrumut sub semnul întrebării, ci a afirmat răspicat necesitatea lui, cu sprijin FMI, ca o centură de siguranţă de care avem nevoie pentru a traversa criza. O criză care poate fi, după spusele sale, mai lungă şi mai adâncă decât ne aşteptam.
Un preşedinte atât de interesat de categoriile vulnerabile, atât de ferm în susţinerea parteneriatului său cu guvernul, parlamentul, sindicatele, societatea civilă şi, la urma urmei, cu tot românul interesat de soarta ţării, e o apariţie cel puţin încurajatoare. Dar surprinde. Faptul că a pus accent pe modernizarea statului, ca o condiţie a depăşirii tranziţiei noastre eterne şi a impasului actual, cauzat de globalizarea crizei, demonstrează o maturitate necesară, chiar dacă vine în al cincilea an de mandat.
Ei bine, mesajul general al discursului prezidenţial a fost cel al solidarităţii şi austerităţii în tot şi în toate, plecând de la diferitele nivele sociale până la cele două partide care deţin majoritatea. Adevărata reprezentativitate a acestora în faţa electoratului nu poate fi obţinută decât dacă îi servesc interesele.
Asul din mâneca lui Traian Băsescu a fost însă ceea ce singur numea obiectivul său principal: comunicarea. După patru ani de dezmăţ mediatic pe seama scandalurilor în jurul eroului de la Cotroceni, să vină chiar el cu ramura de măslin în faţa Parlamentului, unde trei sferturi sunt tot cei care au acceptat referendumul din 2007, asta e chiar o surpriză.
În postura de comunicator nu l-am mai văzut până acum, dar simpla recomandare de acest fel îţi poate da fiori reci pe şira spinării. Nu, nu pentru că n-ar fi logic ceea ce expune sau cere, ci pentru că întregul său discurs, structurat exact pe jaloanele unui program de guvernare, ar fi trebuit să fie susţinut de un prim-ministru responsabil. Când şeful statului i se substituie total acestuia, nu poţi să nu te întrebi cine mai… comunică în front? Şi cu ce şanse, democratice, de a fi ascultat?
Nu cumva, toţi ceilalţi devin, automat, mână moartă?
