Un sat din nordul judeţului tace împietrit de frica unor bandiţi la drumul mare. În atâta strâmbătate cât înghiţim din toate părţile, nu le mai vine oamenilor nici să se plângă de răul furilor şi tâlharilor, care nu-i lasă nici noaptea să doarmă liniştiţi prin case, după ce le-au furat, copac după copac, toată pădurea Strâmbei.
Termenul devine definitoriu, emblematic pentru o comunitate în care dreptatea se ascunde prin case şi curţi, terorizată de bâtele şi cuţitele lungi, cu care fac regulile câţiva nemernici. Localnicii, amuţiţi de frică, trăiesc într-un permanent coşmar.
Fenomenul nu este diferit, decât, poate, ca proporţii ale sumelor prăduite din bunul statului, de toate poveştile din cartiere, unde câţiva obraznici fac regulile şi sunt percepuţi ca zmei. Reverberează la nivelul unor microcomunităţi marele program de alterare a moralei acestei naţii, pornind de la capii ei, băgaţi până în gât în afaceri veroase sau de incompatibilitate benefică.
Unii îşi fac legile naţionale cu care să spele milioanele furate, alţii îşi fac legea personală cu care să ascundă miile furate direct de la sursă. Între pleava hoţilor de duzină, îmbârligaţi în bande, clanuri şi interese şi clasa selectă a celor la care nu trebuie să cauţi izvoarele primului milion se cască abrupt prăpastia marii mase de români cu fruntea plecată.
Sub ameninţarea bandiţilor şi sub călcâiul unor legi pe care nu le pricep şi care se tot schimbă de la o zi la alta, milioanele de români din România mută suferă de un sindrom periculos. Acela al capului plecat pe care sabia nu-l taie. Dar plecat în faţa oricui.
Sunt lipsiţi de speranţe, terorizaţi, ameninţaţi, nu ştiu cui să se plângă şi de cine să mai asculte. Păzitorii ordinii publice apar pe la colţuri, palizi şi fără autoritate, bănuiţi de complicitate cu „adversarul” şi lipsiţi de eficienţă. Sărăcia naşte monştri, indiferenţa îi creşte, iar haosul legislativ şi organizatoric îi ridică pe cele mai înalte culmi ale tupeului.
Este incalificabil ca o întreprindere de stat să nu găsească mijloacele prin care să-şi apere bunurile, ca un primar să ştie ce se petrece în comunitatea care l-a ales şi să nu poată face nimic, ca poliţia să bâjbâie şi justiţia să caute vinovatul printre hârtii.
Situaţia din satul Jorăşti nu mai este un simplu subiect de ziar, ci un exemplu care ameninţă să capete putere de regulă. Cine şi-ar fi imaginat acum câţiva ani că Braşovul sau Craiova ne vor oferi imaginea unor metropole ale infracţionalităţii?
Şi chiar dacă umplem ecranele cu spioni apăruţi precum floricelele de primăvară, nu putem demonstra că bandiţii, violatorii sau hoţii, care îşi fac de cap în prea multe dintre localităţile României, sunt cine ştie ce specialişti, ce inteligenţe, ce mafioţi versaţi.
Profesionalismul în zona infracţiunii româneşti şi-a făcut simţit prezenţa mai curând la nivel înalt, economic, administrativ, politic... Prin ţară, pe şosele cu raiduri, prin penitenciarele de maximă securitate sau casele de schimb valutar se plimbă necăjiţi lipsiţi de educaţie, de minte, de omenie.
Nişte sălbatici primitivi, care nu sunt prinşi doar pentru că de cealaltă parte a baricadei se află minţi la fel de „iscoditoare” ca ale lor. Şi pentru că muţenia în care se refugiază, de frică, victimele a devenit boală cronică.
