S-a mai bifat o etapă - una importantă, poate decisivă, am numit aici intrarea în insolvenţă - în procesul de distrugere a ceea ce a fost un brand al Galaţiului: echipa de fotbal Oţelul. Oamenii lui Adamescu, patronul clubului, şi-au motivate această ultimă acţiune spunând că era singura soluţie de deblocare a activităţii în condiţiile sechestrului impus de ANAF. Praf aruncat în ochii mulţimii, prosteală pe faţă. Nu ştiu dacă mai există cineva care să-i mai creadă.
Dacă chiar voiau, puteau rezolva problema sechestrului prin plata unei cauţiuni de zece procente din suma solicitată de Finanţe, respectiv cam o jumătate de million de euro din cele cinci milioane datorate. Însă asta însemna să bage bani în club, iar ei, e deja clar, nu vor decât să scoată.
Un alt argument că, în realitate, oamenilor lui Adamescu nu le pasă de club este situaţia lefurilor către jucători. Sunt restanţe de pe vremea când nu exista sechestrul. Dacă aveau intenţii oneste de ce n-au plătit la timp? Oricum, salariile pot fi plătite chiar şi în timpul existenţei acestui sechestru. Conform legii, blocarea conturilor nu afectează salariile.
Dacă mai e nevoie şi de argumente suplimentare, amintesc că toamna trecută, imediat ce Adamescu a preluat "moacă" acţiunile clubului Oţelului, în cont erau 7,3 milioane de euro. Tot atunci, reprezentanţii noului patron au anunţat un contract de sponsorizare cu Astra Asigurări, tot o companie de-a lor, conform căruia ar fi trebuit să dea echipei, anual, două milioane de euro. Nu s-a dat niciun cent. Mai mult, conform acuzaţiilor aduse de fosta conducere a clubului, vreo patru milioane de euro ar fi ajuns de la Oţelul la Astra, pe nişte contracte de asigurare suspecte.
Ingineriile nu s-au oprit aici, ajungându-se la incredibila situaţie de insolvenţă, mişcare premeditată dacă ţinem cont că în prealabil au mutat sediul social al societăţii la Bucureşti. Mai sunt bani de venit din drepturile TV, încă mai e de stors. Eventual şi vânzarea vreunui jucător. Lăcomia nu are limite. Au secătuit clubul, dar nu le ajunge. Ca să se dea deoparte, mai vor ceva bani, or cel puţin asta susţin cei care au încercat o răscumpare a clubului.
Un semn bun este că protestele în stradă ale suporterilor par să fi schimbat ceva la club. Parca s-a mai diminuat din aroganţa oamenilor lui Adamescu. Dacă în momentul în care a apărut în presă informaţia sechestrului impus de ANAF le-a luat o săptămână (şapte zile!) să aprobe publicarea unui banal comunicat pe site-ul clubului (semn că nu le păsa de public), acum reacţionează imediat. În doar câteva ore de la prima ştire despre insolvenţă au dat comunicat pe această temă, apoi aproape instantaneu s-au lăudat cu un fapt firesc, începerea plăţii parţiale a restanţelor salariale către jucători, adresându-se “suporterilor adevăraţi” pe care-i asigură de “buna credinţă”. Brusc, după cele două mitinguri, le pasă de suporteri. Or mai fi creduli printre noi?
Altfel, sunt sigur că iar vor apărea voci care să spună că în Galaţi sunt probleme mult mai arzătoare decât Oţelul. Le răspund anticipat, reamintind ce a însemnat Oţelul pentru gălăţeni în acele zile de poveste din mai 2011, cu zeci de mii de oameni ieşiţi în stradă să-şi strige fericirea. Niciodată n-a mai fost aşa bucurie în urbe din decembrie ’89 încoace. Oţelul e intrat în patrimoniul spiritual al Galaţiului şi toţi cei care s-au aflat în stradă în mai 2011, fericiţi, au datoria morală de luptă să-l ţină în viaţă. Oţelul nu moare!
