Devenită în ultima vreme un laitmotiv, problema personalului insuficient din spitalele româneşti are toate şansele să devină şi mai acută în perioada ce vine. În condiţiile în care salariile medicilor rezidenţi şi specialişti şi ale asistenţilor ating nu de puţine ori limita de jos a derizoriului, nu e de mirare că aceşti angajaţi vor încerca să plece în ţări în care munca lor este plătită cel puţin decent.
Primul care are de suferit este însă pacientul. Omul de rând, căruia salariul sau pensia nu îi permite să meargă pentru tratament în spitalele private sau în cele din afara ţării. Apar astfel, justificat, frustrările şi nemulţumirile. În Secţia de chirurgie pe ortopedie pediatrică a Spitalului de Copii Galaţi, spre exemplu, ar fi nevoie de un număr cel puţin dublu de asistente pentru ca activitatea să se desfăşoare normal. În momentul de faţă, însă, o asistentă de aici face un du-te-vino aproape neîntrerupt între sala de operaţie şi cabinetul de primiri urgenţe. La ce duce, până la urmă, acest lucru? În primul rând, la pacienţi nemulţumiţi că sunt nevoiţi să aştepte prea mult pe holurile spitalului. Apoi, şi aceasta este, cred, cea mai gravă problemă, la creşterea riscului de apariţie a greşelilor medicale, pe fondul oboselii accentuate, acumulată după zecile de ore de muncă suplimentară. Iar într-o secţie precum Chirurgia, orice greşeală este potenţial mutilantă sau fatală.
Pentru a întări ideea, voi prezenta pe scurt alte două exemple mai recente, din spitale care nu sunt din oraşul nostru, dar care adună un număr mare de pacienţi gălăţeni. Primul este cel al Institutului de Oncologie din Iaşi. O investiţie de 200 de milioane de lei se prăfuieşte aproape nefolosită pentru că nu s-au găsit medici care să lucreze aici. În tot acest timp, sute de bolnavi de cancer văd cum şansa la viaţă le este furată zi de zi. În astfel de condiţii nu e de mirare că ne aflăm pe primul loc în Europa la decesele cauzate de unele tipuri de cancer, pentru care în alte ţări rata de supravieţuire este foarte mare. Să fie pacientul român mai sensibil?
Al doilea exemplu este al Spitalului "Marie Curie" din Bucureşti. Aici, şeful Secţiei de chirurgie pediatrică a ieşit în presă cu o declaraţie cel puţin şocantă. Medicul a spus că secţia pe care o conduce, şi unde ajung cazurile dificile din toată ţara, este la un pas de a se închide pe timpul verii pentru că unele dintre asistente intră în concediu. Răspunsul mai marelui din Sănătate? Un control fulger, urmat fără prea multe explicaţii de demiterea managerului. Nimic de zis, poate că măsura a fost întemeiată, doar că treaba e făcută doar pe jumătate, din moment ce nu s-a luat şi măsura angajării mai multor asistenţi.
Cazurile de mai sus sunt doar câteva dintre multele exemple ce pot fi înscrise în paradoxul sistemului medical românesc. Dincolo de lipsa banilor, adusă în prim-plan mai mereu în astfel de discuţii, poate că ar trebui să ne îndreptăm atenţia şi spre modul în care iau decizii cei puşi să hotărască pentru noi. Atât timp cât aceştia sunt lăsaţi să ne dea sau să ne taie dreptul la tratament printr-o semnătură grăbită dată de la birou, lucrurile au puţine şanse să se rezolve în anii care vin. Iar pentru unii, şansa la viaţă se măsoară în zile.
