Un câine mânca un alt câine. La propriu. Pe Faleza inferioară a Dunării, vineri, 23 august, ora 19.00 trecute fix. N-a fost o plăsmuire a imaginaţiei mele, deşi mi-aş fi dorit să fie. Poate că nici n-aş fi observat oroarea care se petrecea în hăţişul vegetal numit spaţiu verde de la poalele versantului Falezei Superioare, dacă nu mi-ar fi atras atenţia privirea fixă, oripilată, a doamnei care venea din sens invers şi se oprise stupefiată în loc. Am fost curioasă la ce se uită atât de intens, şi am dat cu ochii de câinele mare luptându-se se rupă trupul inert al unui căţel mai mic… poate puiandru.
Dacă n-aş fi fost pe Faleza Dunării, fremătătoare de copii, de role, de biciclete, râsete, conversaţii româno-italiene, de tineri, familii, îndrăgostiţi, cupluri, bunici şi nepoţi aş fi spus că sunt prinsă într-un documentar pe Discovery sau Animal Planet. Atâta doar că rolul felinei sălbatice, care se bucură de prada ierbivoră, era jucat, sinistru, de un câine slăbănog şi flămând. Razant mi-a trecut pe la ureche ceva despre căprioara aciuată pe Faleză de ani buni şi am făcut doi paşi să mă asigur că blana alb-neagră a animalului care servea drept cină canină n-avea nimic comun cu o căprioară. N-avea!
N-am apucat să respir uşurată că din desişul spaţiului verde - ce paradoxal sună - un alt câine a simţit mirosul şi s-a îndreptat alergând spre „festinul” tovarăşului din tufiş. Iar în urma lui o mică haită de câini adulmeca deja aerul. Poate, veţi spune, trebuia să fac o poză sau un filmuleţ! Să sun la Protecţia Animalelor, la Ecosal, la Garda de Mediu, la Poliţia Animalelor, la Ajutaţi-l pe Lăbuş sau poate direct la Dumnezeul câinilor şi să reclam. Ce? Că pe Faleza Dunării funcţionează legea junglei? Că acela mai mare şi mai puternic îl mănâncă pe cel mic şi neputincios? Nu era cazul, câinele nu omorâse pe nimeni, doar se hrănea. Şi foamea îl făcuse la fel lipsit de mofturi ca o hienă.
În anul 2013, într-un Galaţi membru al Uniunii Europene, în care Primăria vrea să cheme stăpânii (responsabili) de câini şi pisici să dea cu subsemnatul pentru patrupedul adorat, şi să plătească pentru sterilizarea şi microciparea lui, un câine fără stăpân devora un confrate la fel de maidanez, dar mort. Un Galaţi în care în lagărul de exterminare numit padocul Ecosal nu mai e loc să aduci nici măcar un purice, darămite un câine! Într-un Galaţi în care a „adopta” un câine, doi, patru, şapte, zece, o haită, nu înseamnă a-i lua la tine în casă/curte şi a-i scoate de-acolo doar la plimbare, dimineaţa şi seara! Nu, cotarla şi tovarăşii rămân în faţa blocului. Nu contează că ar putea muşca pe cineva, că-i deranjează pe vecinii, că latră, fac mizerie, se înmulţesc, ori că ar putea fi loviţi de vreo maşină! „Cum să-i iau pe toţi cinci în casă?!”, m-a bruscat o mare iubitoare de câini, când am întrebat-o de ce nu-şi ia protejaţii în apartament, aşa cum îmi ţin eu mâţa în casă! Era mai simplu să le răstoarne cratiţa cu mâncare rămasă din ajun direct jos, lângă pubela de gunoi, să aibă câinii ce mânca. Să mai spun şi despre adunarea rahaţilor de câine de către stăpânii iubitori? Deja devin ridicolă. Şi risc să mi se aplice şi mie Legea junglei.
