Siguranţa copiilor sau viaţa câinilor?

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Vreau să precizez că sunt o mare iubitoare de animale. Am avut, am şi voi aveam mereu câine, iar de curând am adoptat şi o pisică abandonată de stăpâni pe stradă. Iubesc animalele, dar asta nu înseamnă că accept situaţiile aberante. Nu sunt de acord ca animalele să fie libere pe străzi, mă deranjează mizeria din urma lor şi mă înspăimântă atunci când devin agresive dacă le "încalci" teritoriul.

Dragostea pentru animale nu mă îndeamnă nici să ies în stradă să protestez împotriva legii adoptate recent în Parlament şi nici să plâng în direct la televizor, arătând acuzator către parlamentari. Reacţiile oamenilor care protestau m-au şocat. Să plângi cu şapte rânduri de lacrimi doar pentru că s-a adoptat o lege prin care se stabileşte eutanasierea câinilor vagabonzi, dacă nimeni nu-i revendică timp de 14 zile, mi se pare o reacţie exagerată. Oare doamna cu pricina ar mai avea lacrimi dacă în locul copilului de patru ani ucis de câini, acum câteva zile, se afla nepotul ei? În acelaţi timp, sunt convinsă că dacă ar fi fost în locul bunicii lui Ionuţ, ar fi plâns la fel de furibund, acuzând autorităţile că nu au făcut nimic pentru a curăţa străzile de maidanezi. Adevărul este deci, mai presus de aparenţe.

În esenţă, dincolo de lacrimi se află o soluţie dezarmant de simplă. Dacă fiecare iubitor de câini ar lua acasă un patruped, cu siguranţă străzile ar fi pustii, iar autorităţile n-ar mai avea ce eutanasia! Dar, la noi, adoptatul animalelor se face doar din gură şi, eventual, pe colţul unei hârtii. Responsabilitatea pentru animalul cu pricina lipseşte cu desăvârşire. E luat de la adăpost şi apoi abandonat în faţa blocului sau la containerul de gunoi din cartier. Mulţi dintre iubitorii de animale uită să le ofere de mâncare celor pe care i-au luat în grijă. E adevărat, hrana unui câine costă, într-o lună, cam cât două alocaţii pentru copii. Însă responsabilitatea costă, iar neasumarea ei nu e dragoste, ci laşitate camuflată.

În lipsa asumării, ce mai este dragostea pentru animale? Legea recent adoptată oferă un răgaz suficient de mare ca bietul animal să fie scăpat din ghearele morţii. Dar, din păcate, nu prevede nicio sancţiune pentru cei care preiau câinii din adăposturi şi îi abandonează apoi pe străzile oraşului. Dacă s-ar stabili şi sancţiuni, poate că iubitorii de animale ar deveni mai responsabili. Uneori, responsabilitatea se învaţă doar sub ameninţarea pedepsei.

În loc să ne stoarcem lacrimile şi să ne întrecem în ţipete şi invective, putem să trecem la treabă: adopţii! Deci mai puţini câini în padocuri şi pe străzi, deci mai puţine eutanasieri. Evident, e dreptul nostru de cetăţeni şi, până la un punct, e perfect normal să ne susţinem părerile, oricarea ar fi ele. Însă trebuie să încercăm să fim, cât de puţin, şi în pielea "adversarilor". Dacă cei care protestează vehement contra noii legi s-ar afla pentru o clipă în situaţia tragică a părinţilor şi bunicilor micuţului de patru ani sfâşiat de câini, cu siguranţă n-ar mai fi atât de categorici contra dispariţiei câinilor de pe străzi.

Până la urmă, ce vrem? Să rămână în continuare oraşele pline de câini, mizerie şi pericole sau să ne protejăm copii, nepoţii şi pe noi înşine? E clar că nu se poate şi una şi alta. Viaţa ne-a arătat asta.

Citit 2359 ori Ultima modificare Miercuri, 11 Septembrie 2013 17:10

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.