Ce ne lipseşte, astăzi, de ne-am înrăit şi ne-am înstrăinat atât de mult unii faţă de alţii? Am adresat această întrebare unui psiholog, încercând să găsesc explicaţia sentimentului amar pe care îl am ori de câte ori constat că ne e mai uşor să fim răi decât buni.
„Eu nu vreau să cred că ne-am înrăit. Doar ne-am înstrăinat faţă de noi, pentru că nu mai avem suficient timp să ne cunoaştem, nu ne acordăm timp să vedem ce se află dincolo de aparenţe”, mi-a răspuns psihologul. Avem, aşadar, nevoie de timp, de dorinţa de a ne cunoaşte şi explora, să acceptăm ideea că fiecare are partea lui de bunătate în suflet. Trebuie doar să avem răbdare să o descoperim, să întoarcem oamenii cu faţa lor bună spre noi. Iar pentru a avea răbdare, avem nevoie de timp.
Şi, totuşi, cum facem să ne găsim timp, în condiţiile în care totul parcă galopează, parcă fuge, şi nicidecum spre noi înşine, spre liniştea noastră?
Mi-am amintit, apoi, cuvintele unui fost coleg, plecat de mult în America: „Să faci lucrul uşor ca şi cum ar fi greu şi lucrul greu ca şi cum ar fi uşor”. Să acordăm suficientă atenţie lucrurilor pe care am fi tentaţi să le facem cu superficialitate, dar, totodată, să nu ne lăsăm copleşiţi de celelalte sarcini, care ar putea părea mai grele decât sunt, dacă noi vrem să le privim aşa.
„Exact când ne spunem că nu avem timp, atunci intrăm în panică şi încep să apară tot felul de accidente care devin, într-adevăr, consumatoare de timp”, mi-a mai spus psihologul, vorbindu-mi, apoi, despre un alt lucru esenţial: momentele de răgaz cu noi înşine.
De când nu ne-am mai permis „luxul” de a sta, măcar câteva minute, în liniştea noastră? De când nu ne-am mai trezit, dimineaţa, cu o jumătate de oră mai devreme, făcându-ne astfel, timp pentru noi?
„Aşa mă încarc eu cu ceea ce e important pentru mine, ca să le pot dărui mai departe şi celorlalţi. La fel, seara la culcare, stau cu mine sau cu copilul meu…”, mi-a mai dezvăluit psihologul.
Şi atunci mi-am amintit de mama. Mama, care nu avea nici maşină de spălat şi nici automobil, care avea doi copii şi un serviciu solicitant, dar pe care nu am auzit-o niciodată spunând că nu mai poate. Pentru că era şi este un exemplu de răbdare şi calm, de bunătate şi de linişte, care nu s-a lăsat niciodată pradă gândurilor negre sau deznădejdii, ci, dimpotrivă, a crezut mereu în puterile ei şi în Dumnezeu, a ştiut să-şi calculeze şi timpul şi viaţa în aşa fel încât, la final, să-i iasă totul bine. Şi, mai mult, a făcut întotdeauna lucrurile în aşa fel încât ea să nu aibă nimic să-şi reproşeze…
Priorităţi? Gândire pozitivă? Mama nu le spunea aşa. Pentru ea, erau doar lucruri care trebuie făcute şi nu oricum. Nouă ce ne lipseşte? Cheful, deprinderea, îndemânarea? Ce ne-am pierdut, de fapt: răbdarea? Puterea de a duce lucrurile la bun sfârşit? Credinţa?
Cu fiecare zi putem face ca binele să crească în noi. Trebuie doar să renunţăm la bătăliile inutile care ne obosesc şi ne răpesc din timpul ce ne-a fost dat pentru cu totul altceva.
„Trebuie să mergi foarte departe pentru a putea fi tu însuţi”, spunea cineva. Iar drumul spre înţelegerea cu ceilalţi are legătură cu drumul spre noi înşine. Dacă înăuntru, în noi, e pace şi e bine, restul se rezolvă uşor...
