Am încercat să privesc Sărbătorile Galaţiului prin retina proaspătă a copilului meu, care încă a devenit prea critică şi nu dă semne că ar fi agresată de lucrurile kitschoase şi de accesele de mârlănie ale unora. Mai bine de un sfert de oră, nu a mai contenit să admire cu voce tare şi să ţopăie pe stradă de bucuria luminiţelor aprinse anul acesta pe stâlpi. Fără să mă mai gândesc la preţul prea mare plătit de municipalitate pentru beculeţele de sărbători, am înghiţit în sec cârcotelile şi gândul că de banii aceştia s-ar fi putut face, poate, ceva mai durabil pentru oraş, şi am fost nevoită să admit că Galaţiul n-a arătat nicicând mai frumos luminat. Acelaşi lucru părea să-l simtă şi puhoiul de lume ieşit să respire atmosfera de vacanţă. Faptul că municipalitatea a ales să nu oprească circulaţia pe arterele pe unde circulă mijloacele de transport, a adus se pare în stradă mai mulţi gălăţeni ca la alte zile de Sfântul Andrei. La acest lucru a contribuit şi ideea bună de a chema la rampă Vama şi Zdob şi Zdub, trupe care au scos din case şi un alt segment de populaţie decât cel care aderă de obicei la petrecerile stradale.
„Gălăţenii sunt frumoşi, creativi au imaginaţie şi le place să-şi distreze copiii”, a concluzionat fiică-mea, la cei şapte ani ai ei, după plimbarea prin Ţiglina şi prin Parcul Viva. În lungul drum de la parc la scena unde se desfăşurau concertele, am văzut-o însă pierdută şi sufocată de fumul grătarelor, obosită de trâmbiţatul fără noimă al vuvuzelelor. Îmi amintesc că în urmă cu trei-patru ani am renunţat să mai ies la Serbările Galaţiului din cauza modei petardelor. Chiar dacă nu la fel de periculoase precum pocnitorile, vuvuzelele au supărat câteva mii de gălăţeni care n-au mai reuşit să-l audă pe Tudor Chirilă. Trâmbiţele de plastic îşi au locul lor pe stadion, nu acolo unde nişte artişti valoroşi şi-au pus sufletul pe palme şi, în loc de admiraţia noastră nesfârşită, pe care o merită cu vârf şi îndesat, sunt boicotaţi de o mână de neaveniţi, care au reuşit să strice cheful unei întregi mulţimi. M-a deranjat şi faptul că, la doi paşi de o gaşcă de trâmbiţaşi, stăteau liniştiţi pe trotuar trei poliţişti, care n-au luat nicio măsură. E drept că vuvuzelele nu sunt în afara legii, dar nici nu-i cazul să-i laşi pe câţiva needucaţi să-şi facă de cap. Trist este că nici oamenii din jur, deşi vădit deranjaţi, nu au avut nicio reacţie. O mână de tătici responsabili i-ar fi măturat cu totul pe trompetiştii nepoftiţi.
Dar aşa suntem noi, românii, avem atitudine mioritică faţă de orice, chiar şi faţă de lucruri mai importante. Altfel nu se explică de ce am rămas atât de toleranţi, timp de un sfert de secol, faţă de vuvuzelele politice, care promit vrute şi nevrute, însă n-au realizat nimic. E timpul să luam exemplu de la înaintaşii noştri şi să nu mai aşteptăm să ne pice din cer. Lucrurile nu vin pe tavă şi, dacă în 1918 n-ar fi existat peste 100.000 de români (foarte mulţi pentru vremurile acelea), care să-şi susţină interesele, Unirea Ardealului cu România n-ar fi fost posibilă. Şi atunci, ca şi acum, nici mai marii celor din Transilvania, dar nici mai marii Europei nu ne-au fost aliaţi, dar am avut tăria să ne luăm destinul în propriile mâini. Românii au avut mai mereu o istorie zbuciumată. Uneori au ratat momentele decisive, alteori au fost pe val. Un singur lucru e sigur: nepăsarea şi amorţeala nu ne-a fost de ajutor niciodată. Se pare că versurile imnului nostru sunt simptomatice „Deşteaptă-te, române!”. La mulţi ani, Galaţi! La mulţi ani, România!
