În urmă cu vreo 60 de ani, genialul actor român Grigore Vasiliu Birlic reuşea să rezume, în doar cinci minute de peliculă alb-negru, esenţa conceptului „must have” (din engleză: „trebuie să ai”). Birlic juca rolul unui director cam tâmpit (deh, după moda stahanovistă) care încerca, afişând un aer de mare cunoscător, să-i convingă pe fotbaliştii din echipa fabricii că „şutul spaniol” e metoda ce mai bună pentru a obţine victorii peste victorii, întocmai ca-n întrecerea socialistă păstorită, pe atunci, de regimul lui Gheorghiu-Dej.
La mirarea junilor fotbalişti tocmai scoşi din producţie – „Da’ cum e, tovarăşu’ director, şutul acesta spaniol, că ne-aţi îmbolnăvit cu el?” – mega-şeful „fac totum” i-a lăsat pe toţi mască: „Poa’ să fie cu şpiţul, poa’ să fie cu latul, poa’ să fie şi cu capul, da’ numai’ gol să fie”. Am văzut filmul de vreo trei ori (mulţumită televiziunii române, care are bunul obicei să mai „dezgroape” uneori capodoperele cinematografiei româneşti) şi de fiecare dată am avut sentimentul că marele actor a reuşit o performanţă demnă de toată lauda: i-a luat rău de tot în băşcălie pe comunişti, dându-le însă impresia că de fapt el laudă regimul cu frenezie. Treaba asta se cheamă talent.
Dar nu arta duplicităţii este subiectul principal al editorialului de faţă, ci conceptul de „şut spaniol”. Aş îndrăzni să spun că ideea se aplică aproape perfect dilemei hamletiene ce macină acum conştiinţele trăitorilor din aşezărilor de la Dunărea de Jos: podul sau tunelul. Deloc întâmplător, această aspră dezbatere a căpătat – oare de ce nu mai miră pe nimeni? – conotaţii de rivalitate regională. Care va să zică, brăilenii (”huooooo!”, răcnesc gălăţenii) vor pod peste Dunăre, în vreme ce gălăţenii („huoooooo!”, răbufnesc brăilenii) vor pe dedesubt. Adică tunel.
Ca în jurul oricărei dileme serioase, în preajma disputei pod versus tunel s-au adunat chibiţii. E aproape ca la şah, în parcul pensionarilor, din Ţiglina. „Vezi că-ţi ia calul”, şoptesc scrâşnit chibiţii lui Stan. „Vezi că-ţi ia nebunul”, se bagă-n seamă chibiţii lui Bunea-Stancu. Sub potopul de bănuieli şi „analize profesioniste” de pe margine, cei doi şahişti aproape că uită, la un moment dat, care cu ce piese joacă. Se agită ca treaba să dea bine la ’mnealor, membrii corului chibiţilor, dar uită un lucru esenţial: alta-i miza într-o partidă de şah!
Cred că ar trebui să organizeze cineva (dar oare cine?) o vizionare în doi, pentru Stan şi Bunea-Stancu, a filmului la care făceam referire la începutul acestui text. Nădăjduiesc că ambii lideri (la urma-urmelor sunt cele mai puternice personalităţi din cele două judeţe vecine) ar putea înţelege, astfel, că regula „şutului spaniol” se aplică de minune şi în cazul de faţă. Atâta doar că n-au cum să tragă amândoi odată în minge. Unul trebuie să paseze, altul să o dea în aţe, iar selecţionata Galaţi-Brăila să câştige meciul cu Dunărea. Cu fluviul Dunărea.
Că e pod sau că e tunel, că e cu latul sau e cu şpiţul, prea puţin contează. Important e să fie, dar pentru asta e nevoie de un pic mai multă minte şi de ceva mai puţine orgolii. Haideţi, băieţi, că se poate!
