„Tu-i neamul nevoii!” - chiar aşa înjura, cu năduf, Eminescu, invocând şi ghinioanele naţiei noastre… Păi, uite, chiar şi când trebuie să ne bucurăm, să înălţăm inima şi ochii către orizonturi, mândri de ziua noastră naţională, îndată trebuie să ne şi ploconim capul, căutând batista cu care să ne ştergem nasul agresat de frigul naţional - din case şi de afară, la defilări şi evocări.
Şi poate am avea dreptate ca, plecându-ne capul după batista care să ne şteargă lacrimile… nasului, să ne gândim la lacrimile bunicelor şi străbunicelor ai căror soţi şi taţi au căzut pe front ori au fost mâncaţi de păduchi şi dizenterie, adică pe... frontul greşelilor politicienilor care după „Războiul cel Mare” au tot tăiat panglici, sfidând mizeria mutilaţilor de pe front.
Şi putem iar să ridicăm capul, cu gândul la sângele gălăţenilor care i-au bătut pe ruşii bolşevizaţi, la porţile oraşului, în ianuarie 1918, ei de 20 ori mai mulţi decât ai noştri! Şi apoi iar să ne amărâm că avem o zi naţională plasată iarna şi nu în miez de vară, precum americanii ori franţuzii, de parcă noi nu într-un mai ne-am declarat neatârnarea, uite, o posibilă Zi Naţională… Când mă gândesc că nici măcar data de 1 decembrie nu e după calendarul regăţean al românilor, ci după calendarul valabil atunci în Transilvania (să spunem austro-ungar, ori mai bine central-european?), România adoptând noul calendar abia în 1919, iar mă enervez…
Şi poate c-ar trebui să ne plecăm capul şi cu gândul la românii răzleţiţi încă peste graniţe relativ recente. În 1918, România era Mare! Se putuse face Unirea! Dar ruşii erau prea ocupaţi din 1919 ca să ne stea contra: intrau în război cu Polonia, care gândea o confederaţie europeană împotriva imperialismului german şi rusesc. Iar puterile europene lăsau România să oprească armatele bolşevice ale lui Béla Kuhn în Ungaria, după ce acestea trecuseră Tisa încoace… La 1918, marile cancelarii europene erau liniştite de ”specialiştii” de la ambasadele de la Bucureşti: cică transilvănenii cei aşezaţi şi gospodari nu vor dori să se unească cu muntenii lungi de mână şi cu moldovenii lungi la pahar. Dar uite că n-a fost aşa!
Despre unirea cu Basarabia (şi nici măcar toată, rămâne destul în Ucraina) s-a tot vorbit şi astă-vară, când s-au strâns semnături pe ambele maluri prutene. După unirea din 1918, ne-am purtat mizerabil, administrativ vorbind, în provincia venită cu toată inima la patria mumă. Şi acum, părerile românilor de rând, dincolo de aspectul literar, sunt împărţite: unii nu văd nimic atractiv nici în viitoarea mână de lucru „moldovenească”, nici în cea chinezească!
Semnarea Acordului de Asociere a Chişinăului la UE aminteşte un pic de 1918: vom trăi în aceeaşi „casă” - UE… Ca şi acum, cu summitul China - Europa Centrală şi de Est, şi la începutul Primului Război Mondial România trăia euforia de a fi o ţară mare şi influentă. Atunci, Bucureştiul dădea ora exactă în Balcani, fiind gazdă Tratatului de la Bucureşti. În Al Doilea Război Balcanic, cucerisem Bulgaria aproape fără luptă, ceea ce ne-a făcut apoi să ne culcăm pe-o ureche, urmând dezastrul de la Turtucaia şi altele. Poate acum va fi trainic...
Neagu Djuvara nota că tânăra care jucase rolul Victoriei în parada alegorică de după Unire a răcit atunci şi a murit de pneumonie. Dar dacă aveam şi noi un 4 Iulie?
