Recunosc că atunci când am nedreptăţit un om şi sunt conştientă de lucrul acesta, nu-mi prieşte somnul şi nici mâncarea. I se întâmplă oricui să greşească. Chiar dacă nu mai poţi repara, îţi propui măcar ca, pe viitor, să fii mult mai atent cu omul respectiv, să compensezi cumva trăsnaia făcută.
În acest context, mă întreb cum mai pot dormi, petrece şi mânca de sărbători nişte funcţionari care ştiu că au lăsat fără bani, toată luna decembrie, nişte amărâţi ai sorţii? N-ai fost în stare să faci un bine, dar măcar încearcă să dai oamenilor la timp ceea ce li se cuvine. Unde mai încape lumina sărbătorilor tihnite într-un suflet normal de om, atunci când ştie că, din cauza lui, mii de alţi oameni n-au nici măcar bani de pâine? Este inadmisibil ca în hăţişul semnăturilor şi hârtiilor plimbate dintr-un birou în altul, cele mai multe dintre persoanele cu dizabilităţi din Galaţi să rămână fără indemnizaţia pe luna decembrie, tocmai de Sărbători.
Poşta susţine că banii le-au venit târziu şi că nu au factori poştali suficienţi ca să distribuie în jur de 10.000 de pensii în câteva zile, când mai au şi ei vreo două libere legale, nu o vacanţă de două săptămâni, cum se întâmplă cu unii. În condiţiile în care Poşta s-a confruntat cu restructurări, tindem să-i credem. De la Direcţia care are în grijă persoanele cu handicap ni se spune că hârtiile au fost semnate târziu „din cauza rectificării bugetare”.
Iată că, în societatea noastră, vinovaţi nu sunt niciodată oamenii, ci diverse formule de tipul „criza financiară”, „rectificarea bugetului”, „legea care prevede”, „metodologia care n-a apărut” şi tot aşa. La adăpostul acestor sintagme cu limbă şi suflet de lemn, aleşii noştri, oamenii din administraţie şi funcţionarii publici pot să doarmă liniştiţi noaptea. Pentru lucrurile rele care se întâmplă în jurul lor nu ei sunt de vină. În timp ce câteva mii de oameni privesc în gol în frigider sau n-au nici bani de medicamente care să le aline suferinţa, alţii, puţini, dar protejaţi de legile nescrise ale societăţii noastre, se bucură de belşugul şi tihna sărbătorilor, fără să le stea dumicatul în gât.
Mai trist e că nu e prima oară când cei favorizaţi de tagma politică din care fac parte îşi permit să le radă unor oameni, dintr-o simplă întorsătură de condei, măruntele bucurii care îi fac să uite, măcar o dată în an, că au fost mai puţin norocoşi şi s-au născut altfel. În decembrie 2011, telefoanele din redacţie au sunat exact din aceleaşi motive, iar atunci mai marii ţării aleseseră fără pic de remuşcare să radă de la plată indemnizaţiile de handicap, doar pentru că voiau să încheie balanţa deficitului bugetar pe o anumită cifră. Umiliţi de propriile nevoi, aceşti oameni par să fi devenit ciuca bătăilor sistemului creat, chipurile, de stat tocmai ca să-i protejeze.
De la marii la micii funcţionari, toţi sunt lipsiţi de frica lui Dumnezeu, pentru că se cred ei înşişi nişte dumnezei care au puteri nelimitate pe tarlaua mai mare sau mai mică pe care o au în grijă. Iar aceste puteri şi le-au prin lipsa de reacţie şi spăşenia omului de rând, care nu îndrăzneşte să-l deranjeze pe „boier”.
În concluzie, îmi doresc ca, în 2014, copilul timid al protestelor care le-au încurcat guvernanţilor iţele de la Roşia Montana să crească precum Făt-Frumos, adică într-o zi cât alţii într-un an, să învăţăm să ne apărăm drepturile mai cu folos şi mult mai eficient. Să nu uităm că suntem singurii care ne putem salva.
