Se pare că actualilor politicieni nu le e frică de nimeni mai mult decât de profesori. Şcoala, aşa schimonosită cum e acum, după 23 de ani de schimbări fără cap şi coadă, încă mai reprezintă un pericol pentru ei: acela de a scoate măcar o mână de oameni cu coloană vertebrală, care gândesc cu propriul cap şi nu se lasă manevraţi aşa cum vor cei de sus. Altfel nu se explică de ce toate guvernele, indiferent de culoarea politică, au simţit nevoia să lovească Educaţia sub centură. Dezorientată şi fără un viitor clar, şcoala românească este încă o putere, prin dascălii care, în ciuda salariilor de mizerie, rămân cu abnegaţie pe baricade, pentru a destupa minţile şi a deschide ochii elevilor. În replică, cei de la putere nu mai ştiu cum să facă să le denigreze şi să le ducă în derizoriu munca.
Anul acesta alocaţia bugetară per elev a crescut cu numai 72 de lei, în condiţiile în care preţurile au crescut mult mai mult. Ca să nu mai îndrăznească să se plângă, pentru că nu le ajung banii nici măcar pentru salariile colegilor, directorilor li s-a cerut să renunţe la degrevarea de normă şi să intre la clase pentru a face economie şi pentru a avea mai puţin timp să se gândească la problemele şcolii. Cei care pierd timpul degeaba pe holurile unităţilor de învăţământ, terorizându-şi colegii, sunt oricum din tagma managerilor ajunşi în funcţie cu pile care tac oricum de frică să nu fie daţi jos din funcţie. Acestora nu le pasă nici de colegi, nici dacă lucrurile merg cum trebuie în şcoală, important fiind doar să-şi păstreze scaunul.
Din nefericire, doar astfel de oameni au fost numiţi în ultima vreme la frâiele unităţilor de învăţământ, fiindcă tot politicienii au decis să nu se mai organizeze niciun concurs pentru ocuparea funcţiilor în învăţământ din 2008, adică de mai bine de cinci ani. Şi aşa s-a ajuns ca, într-un sistem în care competenţa ar fi trebuit să fie punctul forte, să primeze pilele, nepotismele şi cumetriile, un model cu care tânăra generaţie trebuie să se obişnuiască de la vârste cât mai fragede, ca nu cumva să-i condamne, mai târziu, din postura de electorat, pe politicieni.
În mod inexplicabil, oamenii de la catedră au fost făcuţi ţapii ispăşitori ai tuturor lucrurilor rele. Am asistat cu stupoare cum în ultima vreme s-au agitat spirite revoluţionare împotriva profesorilor şi directorilor care solicită fondul clasei. Însă nimeni nu a sărit să ia guvernanţii de gât, pentru că subfinanţează sistematic şcolile. S-a tot spus că în lege scrie că „învăţământul este gratuit”, nimeni n-a strigat însă că tot legea prevede 6 la sută din PIB pentru Educaţie, iar clasa politică alocă anual ceva mai mult decât jumătate din acest procent.
Cu toate câte s-au adunat în ultimul timp, în cancelarii bălteşte mâhnirea şi apatia. Dar şi un suflu de revoltă. Dascălii gălăţeni au semnat un protest prin care refuză să mai ceară bani elevilor pentru ieşirile la muzeu şi pentru lucrurile pe care de regulă le finanţau părinţii - cretă, markere, săpun, hârtie igienică, paznic, reparaţii calculatoare, video-proiectoare – şi solicită autorităţilor să acopere aceste cheltuieli în virtutea sintagmei „învăţământul este gratuit”. Cum e puţin probabil ca aceste fonduri să apară prea curând, copiii noştri vor fi cei care vor avea de suferit, şi educaţia lor, şi, implicit, viitorul lor. Deci împotriva cui am luptat?
