„Viaţa liberă” a organizat nenumărate campanii umanitare. În funcţie de norocul sau nenorocul celui năpăstuit, oameni cu suflet mare au sărit mai tot timpul să-şi ajute aproapele. Însă o mobilizare generală precum cea la care asistăm zilele acestea pentru Dragoş Iftimie, adolescentul bolnav de cancer de la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin”, nu-mi amintesc să fi văzut prea des. În mod neaşteptat, instituţii din cele mai neobişnuite domenii au ales să-l sprijine pentru a urma tratamentul costisitor în străinătate. Astfel, campania începută de colega mea Angela Ribinciuc în paginile ziarului s-a amplificat şi multiplicat, a căpătat mai mulţi adepţi şi mai multe faţete. Facebook-ul e plin de oameni care vor să doneze, care vor să dea de ştire despre acest caz. M-a uimit mulţimea evenimentelor organizate în scop caritabil pentru Dragoş. M-a uns la suflet devotamentul cu care Doru Căstăian – profesorul de la Arte - a adunat cât mai multă lume în jurul elevului lovit de boală. Şi iată că, în mai puţin de o săptămână, banii necesari aproape s-au strâns, suma nefiind deloc de neglijat.
Apoi, dintr-odată, toate aceste lucruri nu mi s-au mai părut aşa de măreţe. Până la urmă, tot ceea ce s-a întâmplat e ceva firesc. Oamenii s-au mobilizat şi au sărit cu mic cu mare să ajute un om aflat la necaz. De fapt, aşa e normal. Atunci când cineva e bolnav, e normal ca acest lucru să ne doară, să nu putem bea cafea, să nu putem lansa o carte, să nu putem merge la petrecere sau în club, fără să ne gândim cum putem face un gest, cât de mic, pentru a-l ajuta. Aşa e normal, să nu ai linişte până când nu întinzi o mână celui care suferă. Anormal este să ne punem un clopot de sticlă pe cap, să ridicăm neputincioşi din umeri şi să considerăm că necazul altuia nu este treaba noastră.
Cineva spunea că suntem răi, pentru că nu avem imaginaţie. Poate e înfiorător ceea ce vă propun, dar, de câte ori citiţi despre oameni necăjiţi, care cer sprijin prin ziarul nostru, staţi pentru o clipă şi vă imaginaţi că aţi fi în locul lui, sau al familiei lui. Mai gândiţi-vă apoi, cum v-ar plăcea să reacţioneze cei din jur la necazul vostru. Aşa poate am reînvăţa să facem gesturile fireşti pe care le-am uitat, trăind în lumea aceasta care parcă s-a întors cu susul în jos.
Faptul că în numai în două, trei zile s-au strâns aproape toţi banii de care are nevoie Dragoş arată că a-ţi păsa de celălalt e la îndemâna oricui.
Şi aş extinde un pic. A-ţi păsa de tot ceea ce se întâmplă în jurul tău şi a reacţiona pe măsură e la îndemână, atunci când mai mulţi oameni gândesc la fel. Şi astfel se ajunge la ceea ce avem nevoie cel mai mult în ultima vreme, la deşteptarea conştiinţei civice, care în mod paradoxal a lipsit cu desăvârşire în toată această perioadă de după Revoluţia din 1989.
Se pare totuşi că de puţin timp ceva a început să se schimbe şi la noi. Un alt moment în care s-a văzut asta a fost modul în care au reacţionat oamenii de aiurea la inundaţiile din septembrie trecut. Parcă niciodată n-au fost atât de solidari. Iar acum, avem un alt exemplu. Se pare că o minune se întâmplă şi lucrurile tind să reintre în matca lor firească. Însă mai avem mult de lucru şi, sincer, ar trebui să ne grăbim. Un lucru e sigur: somnul naţiunii naşte monştri.
